Nu stiu daca sa scriu cu lacrimi sau cu zambete pierdute in asfalt. Nu stiu daca sa ma gandesc la tot ca la un intreg, ca la o poveste, sau ca la o ultima felie ramasa din mult prea doritul tau intreg. Nu stiu daca ar trebui sa dau uitarii clipe petrecute intr-un locsor uitat de lume, printre iarba si pamant, sau sa retraiesc la nesfarsit aceeasi poveste fara continut.
Nu stiu nici macar ce reprezinti. Iti urasc felul de a vorbi, de a-ti aluneca printre buze zeci de cuvinte aparent calde, menite sa mangaie orice auditoriu. Iti urasc comportamentul arogant si atitudinea de superioritate.Iti urasc ochii ce par a fi recuperati de pe fundul oceanului, petele alea doua colorate puternic ce ma strapung cu fiecare secunda in plus petrecuta in fata ta sau in mintea ta. Iti urasc buclele de nisip ce le invarteam cu degetele si fata pana ce noaptea ne cuprindea cu totul si adormeam. Urasc atingerea pielii tale pe mana mea, la fel ca si sarutarile si lacrimile pierdute in urma acestora.
Vreau sa te urasc si pe tine. Sa te urasc atat de tare incat sa dispari in abisul intunecat al uitarii mele. Sa fii pedepsit pentru ca ai furat din mine rauri de placere si le-ai lasat sa alunece aiurea printre asternuturi, pierzandu-le pe vecie. Sa simti si tu durerea ce mi-ai sarutat-o si alungat-o, dar pe care ai reusit sa o aduci inapoi cu o singura privire. Caci tu m-ai deschis, largindu-mi orizonturile si facandu-ma sa imi doresc mai mult, dar te-ai pierdut in mine, intr-un intuneric pustiu, la fel ca o rafala de vant in aerul infinit.
Si am putut zari, cand ai plecat, doar cateva suvite din parul tau incurcat si doar cateva fragmente din pielea ta dezgolita de miscare de hainele ce o acopereau. Am ramas in mijlocul drumului, privindu-te cum te indepartezi prin praf, asteptand sa mai treaca un an, si inca un an in speranta de a reusi intr-un final sa te urasc iar tu, pur si simplu, sa dispari.
Doamna Duțescu
Acum un an
