joi, decembrie 08, 2011

amar

71. Mi-am inecat amarul in
Atatea sticle goale ce zaceau
ca trupuri fara (de) suflet pe
masa neagra din fata mea..
Toate tipetele ce imi rasunau
puternic in mintea-mi bolnava
de dor si de intrebare..acum
Incerc sa le indepartez si sa le
mentin undeva
departe de urma de speranta ce
Mi-a mai ramas
alaturi de un zambet subtil
pe chipu-mi abia purtat in timp

luni, octombrie 31, 2011

din nou

La locul faptei:
E totul invelit intr-un verde albastrui murdar, inlocuit pe ico si colo de fel si fel de obiecte ruginite sau ingalbenite de vreme. Uitasem cum e sa astept la infinit printre gandaci si mirosuri puternice, printre alti zeci de oameni ce asteapta, la fel ca si mine, dar probabil avand un alt scop. Astept sa soseasca un om in halat turquoise care sa se ocupe de mine, sa alunec intr-un vis profund pentru cateva ore, iar cand ma va trezi, viata mea sa se schimbe, sa fie mai buna.

Dupa vreo luna:
Si n-am cazut in visare, dar mintea mea a zburdat mai mult decat de obicei, in mod artificial. Totusi, inca nu s-a schimbat nimic. Inca.

joi, octombrie 27, 2011

Cuvinte (completata)

Nu ştiu, de fapt, să scriu. Înşirui doar cuvinte goale: pe o coală albă de hârtie, cu cerneală albastră, cu litere rotunde şi spre stânga înclinate, cu spaţii de dimensiuni neglijabile între ele; alteori apăs fără sfială, cu o aparentă lipsă de afecţiune, pe tastele goale de însemnări ale unei tastaturi uzate, învechite de vreme. Sunt doar un truditor în arta scrisului, încercând să redau lumea prin cuvinte, în timp ce degetele mele par a avea propria lor minte. Înşir cuvinte fără sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple şi comune, mult prea folosite de cei pe lângă care trec în fiecare zi. Simple cuvinte, cum ar fi „casă”, „căldură”, „prieten”, „suflet”, „cană”, „caiet” şi aşa mai departe. Cuvinte ca „dor” şi „putere”, dar şi ca „frică” şi „slăbiciune”. Uneori doar cuvinte de care sunt legată spiritual. Alăturate două câte două, apoi grupate chiar şi mai multe, ajung să formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat în strânsă legătură cu mine şi universul alb pe care încerc să îl umplu, permiţându-mi astfel să mă eliberez din închisoarea trupului.
Mi-aş dori să fie diferit. Să smulg un zâmbet de pe feţele cititorilor şi auditoriului. Să îi fac să se gândească şi să se răzgândească într-un ciclu infinit. Să fac minţile să plângă. Să ofer un sentiment real, rupt din imaginarul meu. Să îmi explorez propriu-mi univers în timp ce timpul îşi pierde existenţa şi devine egal cu sine însuşi, relevând astfel lucrurile ce merită cu adevărat ştiute.
Cum ar fi oare să reuşesc să creez o lume numai din cuvinte alese de mine? Cuvinte care să nu mai distrugă şi nici să nu mai spulbere visele nimănui. Aş reuşi oare să definesc astfel cu adevărat puritatea dintr-o simplă încercare, dintr-o simplă creaţie?
Şi poate că atunci când albastrul va predomina, iar greşeli nu vor mai fi, nici tăieturi, nici ghemotoace de hârtii pe podea, poate că atunci voi începe să învăţ, exprimându-mi cu adevărat trăirile. Până atunci - doar copilării ce îmi călăuzesc drumul spre reuşită.

miercuri, octombrie 05, 2011

,

Si iar m-am pierdut prin pasii unui dans infinit al unei amintiri inexistente.

marți, septembrie 27, 2011

Mld.

Totul se termina mereu cu o melodie.

vineri, august 26, 2011

Sa te urasc.

Nu stiu daca sa scriu cu lacrimi sau cu zambete pierdute in asfalt. Nu stiu daca sa ma gandesc la tot ca la un intreg, ca la o poveste, sau ca la o ultima felie ramasa din mult prea doritul tau intreg. Nu stiu daca ar trebui sa dau uitarii clipe petrecute intr-un locsor uitat de lume, printre iarba si pamant, sau sa retraiesc la nesfarsit aceeasi poveste fara continut.
Nu stiu nici macar ce reprezinti. Iti urasc felul de a vorbi, de a-ti aluneca printre buze zeci de cuvinte aparent calde, menite sa mangaie orice auditoriu. Iti urasc comportamentul arogant si atitudinea de superioritate.Iti urasc ochii ce par a fi recuperati de pe fundul oceanului, petele alea doua colorate puternic ce ma strapung cu fiecare secunda in plus petrecuta in fata ta sau in mintea ta. Iti urasc buclele de nisip ce le invarteam cu degetele si fata pana ce noaptea ne cuprindea cu totul si adormeam. Urasc atingerea pielii tale pe mana mea, la fel ca si sarutarile si lacrimile pierdute in urma acestora.
Vreau sa te urasc si pe tine. Sa te urasc atat de tare incat sa dispari in abisul intunecat al uitarii mele. Sa fii pedepsit pentru ca ai furat din mine rauri de placere si le-ai lasat sa alunece aiurea printre asternuturi, pierzandu-le pe vecie. Sa simti si tu durerea ce mi-ai sarutat-o si alungat-o, dar pe care ai reusit sa o aduci inapoi cu o singura privire. Caci tu m-ai deschis, largindu-mi orizonturile si facandu-ma sa imi doresc mai mult, dar te-ai pierdut in mine, intr-un intuneric pustiu, la fel ca o rafala de vant in aerul infinit.
Si am putut zari, cand ai plecat, doar cateva suvite din parul tau incurcat si doar cateva fragmente din pielea ta dezgolita de miscare de hainele ce o acopereau. Am ramas in mijlocul drumului, privindu-te cum te indepartezi prin praf, asteptand sa mai treaca un an, si inca un an in speranta de a reusi intr-un final sa te urasc iar tu, pur si simplu, sa dispari.

luni, august 22, 2011

iar

O sa incerc sa revin cu o ploaie de cuvinte uitate, in speranta de a restabili dezordonata ordine specifica interiorului meu.

joi, mai 12, 2011

Cuvinte

Nu stiu,de fapt, sa scriu. Insirui doar cuvinte goale: pe o coala alba de hartie, cu cerneala albastra, cu litere rotunde si spre stanga inclinate, cu spatii de dimensiuni neglijabile intre ele; alteori apas fara sfiala,cu o aparenta lipsa de afectiune, pe tastele goale de insemnari ale unei tastaturi uzate, invechite de vreme. Insir cuvinte fara sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple si comune, mult prea folosite de cei pe langa care trec in fiecare zi. Simple cuvinte, ca si "casa", "incapere", "prieten", "suflet", "cana", "caiet" si asa mai departe. Cuvinte ca "dor" si "putere", dar si ca "frica" si "slabiciune". Uneori doar cuvinte de care sunt oarecum legata spiritual. Alaturate doua cate doua, apoi grupate chiar si mai multe, ajung sa formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat in stransa legatura cu mine si universul alb ce incerc sa il umplu. Si poate ca atunci cand albastrul va predomina, iar greseli nu vor mai fi, nici taieturi, nici hartii ghemotocite pe podea, poate ca atunci voi incepe sa invat, exprimandu-mi cu adevarat trairile. Pana atunci - doar copilarii.

duminică, mai 08, 2011

normal

Dorinta de a schimba ceva crestea in ea cu fiecare secunda ce se scurgea. Privi spre mana, curioasa sa afle cat timp mai avea la dispozitie dar constata cu stupoare ca nu avea ceas. Nu intelegea de ce este atat de mirata - niciodata nu purta unul. Incerca sa isi gaseasca telefonul insa se lasa pagubasa, pierduta cu privirea in masa de oameni din jurul ei. Ii cauta privirea insa a lui era indreptata spre altcineva. Stia ca ar fi trebuit sa il sune. Daca nu ar fi avut un orgoliu atat de puternic, daca nu i-ar fi fost rusine, daca el i-ar fi multumit, ar fi putut inca alerga impreuna printre luminile din noapte ale orasului acesta aparent animat, dar in esenta lipsit de viata. Pentru un moment crezu ca si el se gandeste la acelasi lucru si incerca sa ii vorbeasca. Dar cuvintele i se transformara intr-un amalgam de sunete imperceptibile in jungla zgomotelor urbane. El o remarca, si pentru o secunda totul paru ca revine la normal, la normalul ei mult prea asteptat. Insa melodia se schimba si un alt ritm ii facu inima sa pulseze intr-un mod diferit, facand-o sa isi dea aseama ca asta este normalul lui pe care nu il mai poate schimba, normalul unei lumi din care ea nu mai apartinea de mult timp. Iesi astfel afara inspirand aerul rece ce ii sageta intr-un mod placut plamanii si traversa, cu increderea la pamant dar cu dorinta inca existenta, spre un nou inceput numai al ei. :)

vineri, aprilie 15, 2011

Din cuvant in cuvant, spre amintire

Capitolul mi-a fost invadat de ploaie. Nedoritele cuvinte, alaturi de clipe si amintiri, picau din cer aterizand pe pamant cu un pleoscait silentios ce in mintea mea parea a avea proportii gigantice. Sunetul asurzitor imi perturba linistea, transformandu-se intr-o muzica zgomotoasa dar placut linistitoare. O liniste interioara ce n-am mai simtit-o de mult, ce n-am mai simtit-o de cand lucrurile s-au intors pe dos. Caci le-am daramat, fara sa vreau, in goana mea spre a gasi un raspuns la o idee ce nici macar nu reprezinta o intrebare. Un raspuns ce se ascunde atat de bine incat pare a nu exista. Si pornesc in nestire pe drumul nesfarsit al existentei, daramand atat propriile-mi vise si sperante, cat si pe cele ale celorlalti, fiind prea grabita sau poate prea neatenta ca sa le asez la loc. Atat de neatenta incat nu-mi dau seama cand trec pe langa ceea ce caut, uitand totodata motivul expeditiei mele prin necunoscuta-mi lume. Si, dand pe parcurs totul uitarii, ajung intr-un final sa uit de mine. Si atunci ce mai ramane de facut urmarind infinitul ce continua sa cada asupra-mi?

vineri, martie 25, 2011

Lacrimi pentru natura

Nu credeam vreodata ca voi ajunge sa imi doresc mai mult decat orice sa fiu afara. Sa simt senzatia aceea de exterior, de libertate, si ca ochii sa imi fie orbiti de o lumina puternica, solara. Dorinta de a avea plamanii invadati de un aer nou, chiar si imbacsit de sute si mii de poluanti. Dorinta de a fii afara, printre monstrii de metal plimbatori pe cauciuc, printre uriasi ce se hranesc cu oameni si lucrurile lor apropiate, printre fieratanii lungi a caror extremitate superioara presupune ca lumineaza in planul nocturn. Dorinta de a ma pierde intr-o masa de oameni grabiti, cu privirile indreptate spre pamant, avand ca scop sa ajunga intr-un loc atat de cunoscut dar totodata atat de strain lor. Dorinta de a auzi, pe langa sunetul metalizat al orasului, suspinele unui mal ce este lovit la nesfarsit de catre un val infuriat ce isi doreste sa iasa din cotidian.
Insa deocamdata raman izolata intre patru pereti de culoarea piersicii ai unui apartament situat exact in mijlocul acestei jungle artificiale in care cine stie cand voi iesi din nou..

luni, martie 14, 2011

Clipa

Ai din cand in cand cate un moment in care se naste ceva inauntrul tau. Clipa aceea infima iti pare ca dureaza vesnic, si simti cum acel ceva din tine creste cu fiecare secunda in parte. Si pulseaza, pulseaza, pulseaza. O simti ca o inima secunda inauntrul tau, o inima straina, dar totusi a ta, ce vrea sa ti-o inlocuiasca pe cea actuala. Si totul depinde de tine si de vointa ta. Numai tu stii ce preferi cu adevarat. Uneori simti ca ai putere si reusesti sa inlaturi aceasta forma de viata, departe de interiorul tau. Dar alteori simti ca nu mai ai pic de forta, ca puterile ti-au secatuit complet, iar aceasta inima falsa creste suficient de mult incat ti-o inlocuieste pe cea reala, inlocuindu-ti totodata si adevaratele sentimente si trairi sufletesti, asemenea unui demon ce iti acapareaza pe nesimtite intreaga fiinta.
Si atunci ce faci? Iti lasi sufletul ascuns in umbra pentru eternitate, amintindu-ti din cand in cand cateva fragmente din trecutul ce iti pare acum atat de departe, uitand intr-un final de cum erai odata cu adevarat? Sau iti pastrezi intr-un coltisor ultimile forte si le pregatesti in secret hranindu-le cu speranta ca intr-o zi vei avea nevoie de ele pentru a porni la un atac interior, si vei reusi sa iti recuperezi adevarata identitate, odata pentru totdeauna? Sau, cel putin pana la urmatoarea clipa de ezitare..
 
Black Rounded Template by Totul despre Blogger