luni, mai 23, 2016

Poveste de iarna

Cerul avea o culoare cenusie si un miros taios de frig se simtea in aer. Pasea grabit cu pasii tremurandu-i pe trotuarul inzapezit, lasand in urma lui urme adancite in fulgii de nea asternuti ca un covor de puf inghetat. Un pas dupa altul, din ce in ce mai apasat, din ce in ce mai grabit, din ce in ce mai infiorat. Sub fularu-i infasurat strans in jurul fetei isi ascundea chipul amortit, iar mainile ii tremurau sub manusile de lana.

Mergea cu privirea in pamant, evitand privirile celor din jur. Nu observa copilul infofolit in trei pulovere si in geaca unui frate mai mare, copilul cu bujori in obraj ce incerca sa se bucure de fiecare fulg in parte. Nu o vazu nici pe femeia cazuta in fata individului inalt, aparent nepasator la plansetele ei de durere. Nu raspunse nici la salutul brutarului de la colt de strada, domnul acela dolofan al carui suflet emana atata caldura.

Incerca sa treaca mai departe, sa iasa de pe strada plina de magazine cu vitrine in care se puteau zari ba jucarii, ba rochii si costume, machiaje si ultimile tehnologii, toate luminate de sute de beculete colorate, umplute de zapada artificiala.

Ii era scarba. Scarba de vitrinele alea, scarba de ce era in ele, de oamenii care le vindeau si de oamenii care le cumparau. Ii era scarba de cei care intrau doar ca sa se incalzeasca dar si de cei ce ieseau plini de cumparaturi. Ii era scarba de oameni, ii era scarba de cladiri, ii era scarba de reclame dar cel mai mult ii era scarba de el insusi.

Nu se putea impaca cu faptul ca ani de-a randul facuse tot ce ii dictasera altii. Ca nu a comentat si nu a fost in stare sa spuna nu. Ca a ignorat lucruri evidente, ca a negat cand ar fi trebuit sa recunoasca, ca s-a mintit pe sine si ca a ranit-o pe ea. Si, mai mult de atat, nu isi putea ierta fapul ca a lasat cu napasare sa treaca atata timp pana sa constate ca e prea tarziu ca sa mai salveze ceva.

"Toti oamenii sunt capabili de sentimente", i s-a spus atunci, "dar uneori, unii oameni le constientizeaza mult prea tarziu."

Oare cat de tarziu era acum?

20:30. Sau dupa 8 ani. Sau 10. Nici nu mai stie.

Ziua in care si-a dat seama ca nu mai poate salva nimic era o zi asemanatoare cu asta. Acelasi frig ii patrundea in oase, poate putin mai puternic, si aceleasi lumini parca cerseau atentie din zecile de vitrine de pe strada. In 8 ani parea ca s-au schimbat atat de multe cand, de fapt, nu s-a schimbat nimic.

Se simtea diferit, dar nu intr-un sens bun. Inainte nu simtea nimic, acum se simtea incomplet. Era o perioada cand nu aprecia mirosul cald al mancarii din cuptor. Acum ii lipseste.

Nu mirosul, ci ea. Pentru ca ea il astepta in fiecare seara sau noapte acasa. Il astepta si nu ii comenta nimic, nici de vesnicele toane, nici de intarzierile repetate nici de noptile dormite la birou. Camasile ii erau mereu proaspat calcate iar pantofii lustruiti in debara. Iar insemnarile din revistele de calatorii pe care ea si le dorea atat de mult se imputinau. Pana cand n-au mai existat deloc.


Nici insemnari in reviste, nici cafea fierbinte pe masa. Mancarea statea acum rece in frigider. Camasile calcate isi pierdeau mirosul de iubire, emanand doar un miros sec de detergent. Iar pantofii... ramaneau mereu in dulap, fara sa mai fie stersi.

Statea acum in fata aceleasi cladiri. O lumina se vedea de la fereastra fostului lor apartament. Aproape de geam era ea, cum parul acum si mai lung, alunecandu-i pe spate.

Doar ca nu mai era el acum cel care o strange in brate.

marți, aprilie 12, 2016

Gol


Camera era goala, iar singura lumina ce patrundea prin coltul spart al geamului taia podeaua cu o linie parca speriata. Zidurile scorojite cu var cazut pe podea pareau ca striga infundat de sub posterele dezlipite si incretite de atatia ani si umezeala.

O saltea aruncata intr-un colt de camera, un scaun fara un picior asezat langa un birou plin de praf si de foi mototolite, o biblioteca plina de carti mucegaite si un maldar de lucruri neidentificate intr-un loc mult prea intunecat.

Pic. Pic. Pic.

Cate o picatura se scurgea din teava din perete. Daca si-ar fi trecut mana pe dedesubtul ei, ar fi avut suficient timp cat sa nu se ude. Daca ar fi stat asa mai multe secunde, cu siguranta apa s-ar fi transformat in acid, iar acidul i-ar fi gaurit pielea, tesutul, osul, ar fi trecut prin mana si ar fi ars podeaua.

Pic. Pic. Pic.

Se simtea in picaj.

Statea pe loc, in genunchi.

Stia ca daca nu sufera, nu va putea scrie nimic. Dar nu suferea. Nu simtea. Era gol pe dinauntru. In el urlau zeci de voci, sute de idei, mii de ganduri care voiau sa iasa afara, sa spuna o poveste doua-trei – zece mii dar, ca de obicei, nu se concretizau pentru ca nu aveau forta sa iasa afara.

Se uita in gol.

Se uita in gol si statea pe loc.

Statea pe loc, in genunchi.Genunchi amortiti, ce parca nu mai erau ai lui.

Cu unghiile-i crescute zgaria varul de pe perete.

Pana ieri isi zgariase mainile. Picaturi intarite de sange se mai vedeau pe podea, sub dara de lumina.
Zgaria si isi rupea unghiile, pielea, degetele pana simtea ceva.

Dar nu simtea. Nu mai avea ce. Nici durere, nici placere, nici dorinta.

Era gol.

Gol de vise, gol de speranta. Gol de suflet. Doar vocile il mai umpleau. Asa stia ca nu e singur, dar nu gasea nicio modalitate sa le scoata afara.


Stia ca e nebun. Dar nu ii mai pasa de mult.

miercuri, martie 02, 2016

Tic-tac


Incerci sa ajungi la timp. Nu stii exact unde. Dar trebuie sa fii acolo, trebuie sa vezi cu ochii tai.

Sa vezi ce?

Tic-tac.
A mai trecut o secunda. O clipa pierduta fara sa simti absolut nimic. Un moment in care ai vrut sa ai mai mult decat poti lua, un moment in care pana la urma nu ai mai luat nimic.
Tic-tac, tic-tac.
Ochii iti lucesc ca plini de viata. Aproape te crezi cand iti spui ca poate nu esti mort pe dinauntru.
Ai genele albe de la atata praf si maini inghetate de la frigul dinauntrul tau.
Tu, frig, praf.
El, cald, pulbere.
Ea, dura, fara culoare.

Ce cautai de fapt?

Casa odata plina de viata e acum goala. Fara mobile, fara covoare. Fara tablouri sau tapet pe pereti.
Ai luat tot.
Ai luat mirosul, ai luat culoarea. Ai luat pana si tensiunea din aer.
Ai luat tot. Si nici macar nu ai pastrat ceva.
Nimic.
Acum, in casa, niciun sunet. Doar ceasul. Observi ca nici macar el nu te mai asculta. E cu doua ore inainte.

Sau esti tu cu doua ore dupa?

Ai ramas in urma cu tot. Cu munca, cu propriile-ti visuri, cu viata. Nu mai stii ce trebuia sa faci si de ce.
Chiar era important pentru tine?
Mergi inainte. Un pas dupa celalalt. Repede. Din ce in ce mai repede. Incerci sa nu te impiedici. Niciodata nu ai fost mai atent de atat. Atent si totodata nepasator. Ciudat, nu?
Mersul se tranforma in fuga. Alergi. Alergi repede. Repede-repede. Din ce in ce mai repede. Simti cum pe corp ti se preling picaturi de sudoare. Sau sunt lacrimi?
Te arde. Fiecare picature fassaie cand iti atinge pielea. Ai lacrimi de acid.

Oare ce ai mai distrus cu ele?

Ajungi iar la vise si visuri. Sperante inabusite in fata de perna. Lacrimi inghitite pe ascuns. Zambete sterse de podul palmei. Fericire uitata de mult, de tot.
Ai distrus tot. Ai distrus tot in timp ce incercai sa ajungi acolo.

Ce e acolo?

Unde e acolo?
Habar n-ai de nimic.
Nu stii ce vrei. Nu stii ce simti. Nu stii ce crezi. Nu stii nimic.
Te minti singur zi de zi, seara de seara, ceas dupa ceas.
Dar pana si ceasul a luat-o razna.
Incerci sa ajungi la timp. Dar nu iti dai seama ca ai intarziat deja de mult.



joi, ianuarie 28, 2016

Poti sau nu

"Poti sa faci mai mult decat atat."

Poti mai mult decat da te trezesti intr.o dimineata presata de de timp in timp ce telefonul iti zbarnaie in ultimul hal. Poti mai mult decat da te grabesti sa ajungi la jobul ala mizer unde stai zilnic vreo 10-12 ore alaturi de niste oameni care se prefac ca sunt draguti in timp ce te ignora dandu-ti ordine. 

Poti mai mult decat sa te intorci noaptea acasa, abia stand in picioare dupa ce ai incercat sa mai prinzi un seminar la facultate pe o ultima suta de metri. Poti mai mult decat sa stai in miez de noapte sa gatesti pt ca nu iti permiti sa  iti spargi salariul ala infect de nici nu pare ca termini doctoratul. Poti mai mult decat sa incerci să adormi singura in fiecare seara dar sa dureze ore pana sa reusesti sa adormi pentru ca te gandesti la cat de singura esti. Poti face mai mult decat sa adormi exact cand trebuie sa o iei de la capăt.. 

Si totusi nu o faci.

Si melodia ta altadata preferata devine acum sunetul pe care nu mai suporti sa il auzi in fiecare dimineata.

Stai si te inghesui intr-un metrou supra aglomerat dupa ce abia te-ai strecurat printre sutele de oameni ce parca stau pe loc in pasaj la Unirii. Dar nu te gandesti, pe moment, ca poate si ei incearca sa se strecoare si ii impiedici tu. Stai lipita in ficare zi de alti oameni, le simti parfumul, le simti frica, le simti frustrarile si lipsa de chef, de viata, de somn, simti o mana cum parca te cuprinde de umeri si intorci capul usor speriata pentru ca i-ai simtit parfumul. Si speri din tot sufletul ca e el, pentru ca de mult nu te-a mai cuprins asa de umeri, iar apoi metroul accelereaza brusc si aproape cazi, tu si celelalte sute de suflete din jurul tau. Aproape, pentru ca nu ai unde sa cazi, atat  e de aglomerat. Si simti cum te cuibaresti la pieptul lui si pentru o secunda te bucuri, pentru ca nu ai mai facut asta de atata timp. 

Dar te uiti apoi, fugar, peste umar si iti dai seama ca nu il cunosti, ca e pur si simplu un tip care vrea si el sa ajunga odata la munca, care cu o mana isi tine telefonul in fata ochilor iar cu cealalta incearca sa se tina de bara de metal din spatele tau si te atinge fara sa isi dea seama iar tu, ca proasta, speri  sa fie altcineva. Si iti dai  seama cat de mult timp a trecut de cand nu te-a mai atins cineva.

Click-click. Degetele iti alearga pe tastatura lipsita acum de litere. Iti alearga in nestire, apoi o loveste, usor, usor, apoi mai tare apoi si mai tare dupa care se aude un clik mai slab urmat de vreo 20 mai adanci si parca auzi ceva dar de fapt nu te concentrezi pentru ca tu inca nu ai ajuns acolo. Esti la birou, esti in fata monitorului aluia relativ nou dar mintea ta e departe. Nici tu nu stii unde e de fapt. Poate te gandesti la o vacanta, poate te gandesti la in ce ritm o sa se miste astazi limbile de la ceas sau poate ca doar te pregatesti moral sa iti pui si tu lucrurile in ordine, 

Alea din casa, ca de alea din viata nic nu mai ai timp. Sau chef. sau poate ca nici nu ai ce lucruri sa iti asezi in viata pentru ca nu ai mai facut ceva palpitant, ceva wow, ceva iesit din comun in ultimile luni. 

Cand a fost ultima data cand ai iesit in oras?
Click click click.

Cand a fost ultima data cand ai iesit cu un baiat?
Click click

Cand a fost ultima data cand ai dansat fara sa iti peste de cei din jur?
Click

Nu mai stii nimic,

Nici de tine, nici de el.
Nu mai stii de nimic.

Ai stiut vreodata?

Iesi pe hol si iti aprinzi o tigara. Mainile iti tremura. Iti dai seama ca, de fapt, nici nu iti place sa fumezi. 
Dar seamana cu gustul lui.


duminică, octombrie 18, 2015

Ca doi adulti

Eram mici si ne iubeam ca doi adulti. Adică fara tunete si fulgere, fara lacrimi in ochi la fiecare plecat acasa. Fara alergaturi de mana prin parc, fara te-iubesc-uri spuse pe furis. Fara amintiri lăsate pe perete sau flori culese de pe camp. A fost o iubire îmbătrânită, mult prea rigidă pt varsta aia. Cu iesiri selecte, prieteni si părinti. Cu teatre si cinematografe. Cu brate in loc de mâini si frunti in loc de buze.
Ne iubeam ca doi adulti. Dar macar, pe atunci, ne iubeam.

vineri, octombrie 16, 2015

The coffee guy (nr.3 din seria "M-as fi putut indragosti de tine")

M-as fi putut indragosti de baiatul care vinde cafea in drum spre biroul meu. Cum sa nu te indragostesti de cineva care incremeneste de frig ca sa iti ofere tie ceva cald? Mi-as fi luat o cafea in fiecare dimineata. Poate mi-as fi luat una si pe dupa amiaza, pentru o simpla pauza de tigara. Ca sa ma trezesc. Ca sa il vad, din nou, cum imi prepara cafeaua cu atata migala, tremurand. De frig sau de emotie, nici eu nu as stii. Probabil ca nici el. Probabil ca nici ar banui ca l-as privi de pe geamul de langa birou. L-as vedea cum sta jos, cum se ridica, cum isi aprinde cate o tigara. L-as vedea cum vorbeste cu fiecare barbat imbracat la costum ce se uita intr-un mod evident catre ceasul imens de pe mana lui. L-as vedea vorbind cu corporatiste cocotate pe tocuri cui ce comanda pe fuga cate un latte si se fac apoi nevazute, intrand intr-una din numeroasele cladiri de birouri din zona. Eu as sta la geam si as fi geloasa pe fiecare fetiscana cu care ar vorbi, as fi geloasa pe fiecare cafea pe care o prepara si pe fiecare tigara ce ii atinge buzele si mi-as dori sa ma trezeasca in fiecare dimineata cu miros de cafea proaspat macinata si spuma de lapte cu scortisoara.
M-as fi putut indragosti de baiatul care vinde cafea in drum spre biroul meu. Pacat ca nu beau cafea.

luni, iunie 16, 2014

Marius (nr.2 din seria "M-as fi putut indragosti de tine")

Cred că de tine ar fi cel mai simplu dar, totodată, cel mai greu să mă îndrăgostesc. Pentu că tu mă asculți și mă ignori în același timp, pentru că tu mă chemi și mă alungi într-o fracțiune de secundă. Pentru că tu ești cel care mă cheamă și apoi fuge, și tot tu ești cel care îmi spune adevărul și apoi mă minte cu nerușinare. Pentru că tu.

Cu tine ar fi cel mai simplu și cel mai greu. Poate chiar am fost pe aproape, poate chiar nu s-a întâmplat deloc. Ai fugit și te-ai întors, ai vorbit și ai tăcut, ai venit și ai plecat.

Cu tine am reușit fără să încerc și cu tine am început dar am și terminat. Mi-ai arătat ce înseamnă să vrei, să speri, să te chinui, să reușești si să o lași baltă. Și toate astea fără să îmi spui exact ce și dacă ai vrut cu adevărat să îmi spui ceva.

Cu tine am zâmbit. Cu tine am văzut apusul. Cu tine am cantat, cu tine am râs, cu tine am plâns, cu tine am povestit. Am stat seri la rând citit la telefon o carte și ne-am împărtășit cele mai ascunse gânduri. Cu tine m-am ascuns de privirile celor din jur, cu tine am văzut lumea cu alti ochi. Ne-am plimbat prin parcuri părăsite și ne-am împărțit pachetul de acasă. Am stat nopți întregi de vorbă, dar și nopți întregi fără să spunem nimic. Am dormit împreună fără ca măcar să ne îmbrățișăm dar ne-am și trezit privindu-ne de parcă totul ar fi avut sens. Ne-am jucat, ne-am mângâiat, ne-am speriat. Mi-ai învâțat melodiile și mi-ai cântat și eu m-am pierdut. Ți-am învățat parfumul și acum tresar de fiecare dată când îl simt pe stradă la oricine altcineva. Ne-am făcut cadouri și am plâns și am împodobit bradul de Crăciun împreună.

Te-am văzut treaz, te-am văzut beat, te-am văzut calm, te-am văzut furios, te-am văzut gelos dar și nepăsător. Ne-am zis cuvinte frumoase și ne-am înjurat și ne-am întrecut în orgoliu. Am scris împreună, am învățat împreună, ne-am și certat împreună, deși de cele mai multe ori ne-am certat singuri. Am așteptat un tren împreună în aceeași gară, am văzut apusuri de soare și am căutat culori, cuvinte, sunete.

Ne-am căutat fericirea împreună dar, totodată, și separat. Ne-am găsit, dar ne-am ignorat. Nu am încercat dar nici nu am eșuat.

M-aș fi putut îndrăgosti de tine. M-aș fi putut îndragosti de mâinile tale, de ochii tăi, de buzele tale. M-aș fi putut îndrăgosti de felul în care scurgi uleiul de pe cartofii prăjiți, de felul în care sforăi, de felul în care închizi ochii și lași capul întro parte atunci când vine versul ăla care îți place ție mai mult, de felul în care te îmbraci, de felul în care dormi, de felul în care conduci, de felul în care dansezi, de felul în cate te iei de mine sau de felul în care mai tragi un fum din țigară. Dar tu ai preferat să alegi totul și nimic în același timp. Ai gâdilat corzile a zeci de fete și chitări și ai ignorat ce era cel mai important pentru tine. Ți-ai căutat fericirea în sute de locuri în același timp, și ai pierdut-o de fiecare dată. Ai încercat să găsești un sunet pentru fiecare moment în parte, dar nu ți-ai dat seama că ai fi putut să surzești pe parcurs.

M-aș fi putut îndrăgosti ușor de tine, dar am preferat să nu o fac. Ar fi fost mult prea greu.

 
Black Rounded Template by Totul despre Blogger