Din cuvant in cuvant, spre amintire

Capitolul mi-a fost invadat de ploaie. Nedoritele cuvinte, alaturi de clipe si amintiri, picau din cer aterizand pe pamant cu un pleoscait silentios ce in mintea mea parea a avea proportii gigantice. Sunetul asurzitor imi perturba linistea, transformandu-se intr-o muzica zgomotoasa dar placut linistitoare. O liniste interioara ce n-am mai simtit-o de mult, ce n-am mai simtit-o de cand lucrurile s-au intors pe dos. Caci le-am daramat, fara sa vreau, in goana mea spre a gasi un raspuns la o idee ce nici macar nu reprezinta o intrebare. Un raspuns ce se ascunde atat de bine incat pare a nu exista. Si pornesc in nestire pe drumul nesfarsit al existentei, daramand atat propriile-mi vise si sperante, cat si pe cele ale celorlalti, fiind prea grabita sau poate prea neatenta ca sa le asez la loc. Atat de neatenta incat nu-mi dau seama cand trec pe langa ceea ce caut, uitand totodata motivul expeditiei mele prin necunoscuta-mi lume. Si, dand pe parcurs totul uitarii, ajung intr-un final sa uit de mine. Si atunci ce mai ramane de facut urmarind infinitul ce continua sa cada asupra-mi?