Nu ştiu, de fapt, să scriu. Înşirui doar cuvinte goale: pe o coală albă de hârtie, cu cerneală albastră, cu litere rotunde şi spre stânga înclinate, cu spaţii de dimensiuni neglijabile între ele; alteori apăs fără sfială, cu o aparentă lipsă de afecţiune, pe tastele goale de însemnări ale unei tastaturi uzate, învechite de vreme. Sunt doar un truditor în arta scrisului, încercând să redau lumea prin cuvinte, în timp ce degetele mele par a avea propria lor minte. Înşir cuvinte fără sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple şi comune, mult prea folosite de cei pe lângă care trec în fiecare zi. Simple cuvinte, cum ar fi „casă”, „căldură”, „prieten”, „suflet”, „cană”, „caiet” şi aşa mai departe. Cuvinte ca „dor” şi „putere”, dar şi ca „frică” şi „slăbiciune”. Uneori doar cuvinte de care sunt legată spiritual. Alăturate două câte două, apoi grupate chiar şi mai multe, ajung să formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat în strânsă legătură cu mine şi universul alb pe care încerc să îl umplu, permiţându-mi astfel să mă eliberez din închisoarea trupului.
Mi-aş dori să fie diferit. Să smulg un zâmbet de pe feţele cititorilor şi auditoriului. Să îi fac să se gândească şi să se răzgândească într-un ciclu infinit. Să fac minţile să plângă. Să ofer un sentiment real, rupt din imaginarul meu. Să îmi explorez propriu-mi univers în timp ce timpul îşi pierde existenţa şi devine egal cu sine însuşi, relevând astfel lucrurile ce merită cu adevărat ştiute.
Cum ar fi oare să reuşesc să creez o lume numai din cuvinte alese de mine? Cuvinte care să nu mai distrugă şi nici să nu mai spulbere visele nimănui. Aş reuşi oare să definesc astfel cu adevărat puritatea dintr-o simplă încercare, dintr-o simplă creaţie?
Şi poate că atunci când albastrul va predomina, iar greşeli nu vor mai fi, nici tăieturi, nici ghemotoace de hârtii pe podea, poate că atunci voi începe să învăţ, exprimându-mi cu adevărat trăirile. Până atunci - doar copilării ce îmi călăuzesc drumul spre reuşită.
