Ceva aiurea.

M-a parasit orice urma de talent in momentul in care ai plecat. Au fugit spre frigul din Nord mii de sclipiri si sute de idei, immpreuna cu zecile de sperante si acel unic scop pe care nu mi-l mai amintesc exact. Era parca vorba de o dorinta ascunsa, de-un drum marginas, de-o carare secreta pe care numai eu paream pe moment sa o cunosc. Dar acum e ascunsa, pierduta pe undeva prin aramiul frunzelor cazute prea devreme. Nici nu-mi amintesc cand s-a facut toamna. Verdele ala de alge a disparut si marea a devenit dintr-o data clara. Acum pot vedea prin ea nisipul si scoicile. Sunt multe. Cate una pentru fiecare zi ce trecut pe nesimtite. Trece repede timpul cand nu mai esti acasa. Uneori pleci fara sa te uiti inapoi si fara sa te gandesti la ceea ce lasi in urma. O camera goala, o silueta in bucatarie si o carte neterminata, aruncata pe un pat. Nicio poza, nicio scrisoare, niciun bilet sau telefon cu vreo urma de "te-am placut" sau de äm tinut la tine candva". Doar "te urasc"-ul ala si "dar n-am sa uit si n-am sa te uit asa usor" ce se mai tine agatat de tine. Si cand e pe cale sa se desprinda, iti capsezi dorul de suflet si fugi. Si chiar de vrei sa uiti, chiar de vrei sa scapi si sa o iei de la zero, ai luat schotch-ul cu tine si, din pas in pas, verifici ca bandajul sa fie strans puternic, ca si cum o parte din tine inca mai vrea sa ramana. Dar ti-ai promis ca pleci si te afunzi in amalgamul ala de vise si de sperante pana ce nu mai sti de tine iar intr-un final, pur si simpu, DISPARI. Iar eu uit daca imi doresc sa plec sau sa raman aici.