Camera era goala, iar singura lumina ce patrundea prin
coltul spart al geamului taia podeaua cu o linie parca speriata. Zidurile
scorojite cu var cazut pe podea pareau ca striga infundat de sub posterele
dezlipite si incretite de atatia ani si umezeala.
O saltea aruncata intr-un colt de camera, un scaun fara un
picior asezat langa un birou plin de praf si de foi mototolite, o biblioteca
plina de carti mucegaite si un maldar de lucruri neidentificate intr-un loc
mult prea intunecat.
Pic. Pic. Pic.
Cate o picatura se scurgea din teava din perete. Daca si-ar
fi trecut mana pe dedesubtul ei, ar fi avut suficient timp cat sa nu se ude.
Daca ar fi stat asa mai multe secunde, cu siguranta apa s-ar fi transformat in
acid, iar acidul i-ar fi gaurit pielea, tesutul, osul, ar fi trecut prin mana
si ar fi ars podeaua.
Pic. Pic. Pic.
Se simtea in picaj.
Statea pe loc, in genunchi.
Stia ca daca nu sufera, nu va putea scrie nimic. Dar nu
suferea. Nu simtea. Era gol pe dinauntru. In el urlau zeci de voci, sute de idei,
mii de ganduri care voiau sa iasa afara, sa spuna o poveste doua-trei – zece mii
dar, ca de obicei, nu se concretizau pentru ca nu aveau forta sa iasa afara.
Se uita in gol.
Se uita in gol si statea pe loc.
Statea pe loc, in genunchi.Genunchi amortiti, ce parca nu
mai erau ai lui.
Cu unghiile-i crescute zgaria varul de pe perete.
Pana ieri isi zgariase mainile. Picaturi intarite de sange
se mai vedeau pe podea, sub dara de lumina.
Zgaria si isi rupea unghiile, pielea, degetele pana simtea
ceva.
Dar nu simtea. Nu mai avea ce. Nici durere, nici placere,
nici dorinta.
Era gol.
Gol de vise, gol de speranta. Gol de suflet. Doar vocile il
mai umpleau. Asa stia ca nu e singur, dar nu gasea nicio modalitate sa le
scoata afara.
Stia ca e nebun. Dar nu ii mai pasa de mult.
