n.o.n.s.e.n.s.

"Si atunci vom fi doar noi doi. Nimic nu va conta. Nici ce a fost. Nici ce-am facut. Nimic" Dar oare cand naiba? Pentru ca acum in niciun caz nu. Toate persoanele parca s-au reunit intr-una singura,imaginara. Toti ce au contat pentru mine imi apar in minte in acelasi imp si se contopesc intr-o imagine ciudata reflectand acel ceva pe care il caut de mult. Si fug mental,imaginar dupa aceasta reflexie si nu o pot prinde. Nu voi reusi niciodata oricum. Si toate amintirile astea par a fi doar din cauza acestui lucru imaginar. Poate pentru ca sunt doar prea multe. Sau pentru ca am vrut sa uit, dar ceva din mine nu a vrut asta. Si incercand sa dau totul uitarii am neglijat ceea ce nu ar fi trebuit sa neglijez, am dat la oparte ce era mai important. Am lasat la suprafata, fara sa imi dau seama,lucrurile nesemnificative si m-am lasat marcata din ele, mi-am reconstruit un prezent inexistent ce pare acum sa imi afecteze fiecare decizie in parte. Si mi s-a zis ca in timp ma voi regasi, dar daca am facut asta in trecut iar acum m-am multiplicat singura in mai multe de eu, mai este oare posibil? Si simt ca nu are logica ceea ce zic si stiu ca tu, care citesti aici, nu intelegi nimic din ce spun,pentru ca daca ai intelege probabil ai fi considerat la fel de ciudat, ca si mine.xoxo

ce trebuie?

Erau versurile alea .. "Nu mai esti la fel, deaia ai pierdut. Daca tot te schimbi, schimba-te in cum erai la inceput" sau "Mai bine zis tu nu te uita pe tine cum erai odata". Imi trec prin minte simultan o gramada de idei, de ganduri. Simt in acelasi timp o multitudine de sentimente si nu reusesc sa le disting unele de altele. M-am saturat sa nu fac nimic. M-am hotarat sa lupt eu, daca nimeni nu lupta. Dar ma intreb adesea daca merita cu adevarat. Multi sunt de parere ca nu are rost, ca nu am cum sa ma lupt cu toata lumea. Dar nu vreau cu toti, tot ceea ce imi doresc este sa nu mai vad cum toate persoanele dragi mie se duc, dispar. Oricat de mult s-ar schimba lucrurile, nu o sa se compare niciodata cu ce aveam candva. Nu vreau ca totul sa ramana o amitire idioata care sa ma urmareasca peste tot pe unde ma duc. Pur si simplu nu vreau. Oare e chiar atat de indicat sa lasam totul sa treaca pentru ca suntem oameni si suntem lenesi? Si trebuie sa pierdem tot, sa avem atatea sanse si sa le ratam pe toate pentru ca nu ne dam seama ca putem schimba ceva? Poate ca pentru a schimba ceva am nevoie de ajutor. Da, nu pot face totul singura. Degeaba vreau eu, daca ceilalti nu vor Degeaba lupt ca fraiera daca nu am cu cine. Degeaba incerc sa salvez ceva daca ceilalti au dat deja foc. Dar daca nimanui nu ii pasa, atunci de ce ni s-au mai dat sentimentele? Dupa cum a zis si Platon, “omul e o marioneta creata de Dumnezeu”. Poate chiar are dreptate. Oare suntem invartiti pur si simplu, poate nu avem un sens al nostru? Pana la urma, de ce se intampla toate astea? Cu ce scop? Care e motivul tuturor intamplarilor, actiunilor? Eu una nu gasesc raspuns. Oare il voi gasi vreodata? xoxo.