Scrisoare egoistă către iubitul meu

Ai dispărut, din nou, într-un abis întunecat de praf, abia reuşind să zăresc şi să memorez o ultimă imagine a ta. Ai plecat iar, pentru o perioadă nedeterminată de timp, pentru a mai opri pe cineva din a se pierde în infinitul ăsta nesigur, aşa cum ai făcut şi cu mine de atâtea ori.
Ştiu că ai să te intorci, ca de fiecare dată când vocea mea interioară urlă silenţios, cutremurând şi făcând să vibreze fiecare colţişor din întregu-ţi întreg, anunţăndu-te că sunt in pericol; iar tu vei renunţa din nou la orice plăcere a momentului şi te vei aventura spre sunetul meu asurzitor de mut. Pentru că tu eşti singurul în stare să se sacrifice pe sine însuşi pentru binele altcuiva, fără să aştepţi ceva în schimb.
Pentru că tu simţi când este nevoie de tine şi nu aştepţi să fi chemat. Pentru că în ochii tăi transparenţi pot vedea speranţă, putere şi forţa, conectate la un amplificator mental cu puteri neimaginabile.
Ai renunţat la tine pentru lume şi cu fiecare strigăt de ajutor ai mai rupt un fragment din tine. Deşi e plăcut să simţi că cineva e alături de tine, încetează să te mai sarifici pentru alţii, te rog. Ştiu că sunt egoistă iar tu nu ai putea gândi aşa. Şi ştiu prea bine că nu o vei face. Dar te rog, încearcă să nu te mai sacrifici pe tine pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi. Închide ochii şi zâmbeşte şi fii fără griji măcar odată, măcar o clipă, şi hai să fugim de nebuni in lume, în necunoscut. Fii doar al meu. Fii super-eroul meu.

Despre frumos

Poţi tu oare explica frumosul, oferindu-i o definiţie concretă? Îl poţi tu oare recunoaşte, pierdut în infinitul de afară? Nu ai cum; el este pur şi simplu o plăcere estetică, ascunsă înăuntrul fiecăruia dintre noi sau ascunsă la vedere pretutindeni în lumea exterioară. Important este doar să avem ochi să îl privim, deşi nu ne încântă numai privirile, ci toate simţurile, invadându-ne mintea.
Îl simt şi refuz cu încăpăţânare să-l gândesc pentru că nu-l consider rezultatul unei judecăţi, ci o reflectare a armoniei ce a supravieţuit urâtului, acel ceva ce îmi place mie cu adevărat, iar în timp, părerea altora este prea puţin importantă.
Cine ar avea oare adevărata putere de a smulge orice urmă de frumos din noi, lăsându-ne viscerele înecate într-un negru nămolos? Cine ar putea oare să ne îndrepte spre o lume dizgraţioasă, plină de cele mai mari temeri şi neplăceri ale noastre? Nimeni. Nimeni nu are dreptul să ne distrugă idealurile sau visurile, liniştea interioară, refugiul nostru în faţa lumii. Nimeni nu poate avea tăria de a ne schimba interiorul.
Dar tu, fantasmă albă cu ochii ca de praf, cine eşti tu să-mi furi simţul? Pentru că înăuntrul meu există o lume ca de basm în care sunt fericită. O lume în care nu ştiu ce este aceea durere sau chin, o lume în care pot zbura prin propriu-mi infinit doar închizând ochii.
Dacă vrei, îmi poţi lua dorinţele. Îmi poţi spulbera visul cu şoapte reci de cristal şi ascunde cele mai de preţ amintiri în scumpe ceşti de ceai, închise în sertarele cele mai adânci ale cine ştie cărei minţi întunecate.
Dar frumosul nu mi-l poţi fura. Pentru că, spre deosebire de tine, eu simt. Simt emoţie.