Scrisoare egoistă către iubitul meu

Ai dispărut, din nou, într-un abis întunecat de praf, abia reuşind să zăresc şi să memorez o ultimă imagine a ta. Ai plecat iar, pentru o perioadă nedeterminată de timp, pentru a mai opri pe cineva din a se pierde în infinitul ăsta nesigur, aşa cum ai făcut şi cu mine de atâtea ori.
Ştiu că ai să te intorci, ca de fiecare dată când vocea mea interioară urlă silenţios, cutremurând şi făcând să vibreze fiecare colţişor din întregu-ţi întreg, anunţăndu-te că sunt in pericol; iar tu vei renunţa din nou la orice plăcere a momentului şi te vei aventura spre sunetul meu asurzitor de mut. Pentru că tu eşti singurul în stare să se sacrifice pe sine însuşi pentru binele altcuiva, fără să aştepţi ceva în schimb.
Pentru că tu simţi când este nevoie de tine şi nu aştepţi să fi chemat. Pentru că în ochii tăi transparenţi pot vedea speranţă, putere şi forţa, conectate la un amplificator mental cu puteri neimaginabile.
Ai renunţat la tine pentru lume şi cu fiecare strigăt de ajutor ai mai rupt un fragment din tine. Deşi e plăcut să simţi că cineva e alături de tine, încetează să te mai sarifici pentru alţii, te rog. Ştiu că sunt egoistă iar tu nu ai putea gândi aşa. Şi ştiu prea bine că nu o vei face. Dar te rog, încearcă să nu te mai sacrifici pe tine pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi. Închide ochii şi zâmbeşte şi fii fără griji măcar odată, măcar o clipă, şi hai să fugim de nebuni in lume, în necunoscut. Fii doar al meu. Fii super-eroul meu.