Holding hands.

Şi atunci a apucat-o de mână şi i-a spus privind-o fix că orice ar fi, nu îi va da drumul niciodată. Şi au trecut săptămâni, luni, ani, şi exact când ea se simţea cu adevărat fericită şi în siguranţă, când credea că după atâta timp nimic nu i-ar mai putea despărţi, mâna lui se desprinse uşor dintr-a ei, izbindu-se cu putere de corp. Niciunul nu ar fi crezut că unul dintre ei ar obosi din acel dans numai de ei ştiut, că unul dintre ei avea să abandoneze drumul lor împreună spre eternitate. Când i-a dat drumul i-a părut rău, dar nu a spus nimic. A lăsat-o să creadă că nu o mai vrea, că nu înseamnă nimic pentru el. A lăsat-o să creadă ce a vrut ea, părând extrem de nepăsător şi arogant. Ea a încercat să lupte. A vrut să înainteze spre eternitate dar, făra el de mână să o ghideze, drumul îi părea necunoscut. S-a învârtit ca în cerc prin cărările necunoscutului, neştiind ce era mai bine să aleagă. Şi a ales, cu părere de rău, să renunţe la el, pentru că şi el renunţase la ea. Şi a încercat să ardă pozele, să amuţească vorbele şi melodiile, inundând amintirile. Credea că are parte de un început mai bun de fiecare dată când işi orienta privirea spre ceva nou, dar nu işi dădea seama că defapt acel nou era o copie de-a lui. Încerca, in mod inconştient, să îl înlocuiască, deşi nu voia să admită că îi lipsea şi că orice lucru mărunt îi amintea de el. Între timp, el s-a îndepărtat uşor şi a apucat-o pe o altă cărare, neştiind unde ducea defapt. Şi a căutat pretutindeni ceva ce îi lipsea,dar nu conştientiza că de fapt ea era ceea ce căuta. I-a trebuit mult timp să işi dea seama de asta, şi atunci a pornit în căutarea ei. De găsit a fost usor să o găsească pentru că ea simţise că el avea nevoie de cineva să îi fie alături, de cineva ca ea. Dar le era frică amândurora şi se temeau de faptul că se apropia clipa în care trebuiau să înfrunte adevărul şi să vorbească despre ce se întâmplase atunci. Fiindu-le frică, au avut o oarecare reţinere prostească şi puerilă, fapt ce le-a îngreunat situaţia şi mai mult. Nu mai mergeau ţinându-se de mână, dar măcar işi continuau drumul, deşi într-un mod tăcut, umăr lângă umăr. Însă frica asta i-a determinat să lărgească spaţiul dintre ei. Ea îi mai adresa din când în când câte o întrebare. El răspundea mai mereu evaziv. Când reuşeau să se reapropie pentru câteva momente, vorbeau despre el. Ea nu avea nicio problemă cu asta. Îi plăcea să ştie ce îl frământă şi încerca să îl ajute.Dar faptul că era închis capitolul destinat ei, faptul că ea se temea să i se confeseze, îi indepărta din nou. La prima răscruce de drumuri au luat-o în direcţii opuse. El nu părea să observe asta, ea însă privea în urmă cu lacrimi în ochi. În timp, a încercat să danseze dansul lor, dar paşii nu se mai potriveau ritmului noii melodii, cea ca a unei păsări pehonix ce işi ia adio de la cineva drag. El, însă, continua să meargă drept înainte, cu pas apăsat, cu privirea în jos şi cu mâinile în buzunare, fără să se mai gândească la nimic. La absolut nimic. Dar între timp ei i se făcu dor şi, văzând că el nu se mai întoarce, decise să îl caute ea. Nu îi mai păsa de nimic, tot ce ştia era că avea nevoie de el acolo. Dar nu l-a găsit, oricât l-a căutat. S-a întors din drum, a urmat cărarea lui, însă nu îi putea da de urmă. Şi încă îl caută, după atâta timp, pentru că ştie că el e singurul lucru bun ce i s-a întâmplat vreodată. Ştie că s-r putea să nu îl mai găsească deloc, sau să îl găsească complet schimbat. Dar vrea să încerce, să ştie că a făcut tot ce i-a stat în puteri. Pentru că încă mai are speranţă. Deocamdată.