In oglinda.

„Tu esti eu, nu? Adica eu sunt tu. Adica suntem una si aceeasi?” se intreba privindu-si reflexia in oglinda. „Dar nu are cum. Tu nu simti ce simt eu. Sau simti? Eu sunt aici, tu esti acolo. Cum e dincolo? Te simti la fel de rece si lipsita de viata? Te simti sau ma simt. Adica ne simtitm la fel? Tu aici te simti singura, nu te simti tu. Poate din cauza asta nu te simti tu, ci te simti eu. „
Si din nou niciun raspuns. O pereche de ochi cenusii o privea speriata de dupa o perdea de suvite negre de par, ce ii acopereau in acelasi timp trupu-i gol, slab, alb.
„Iti misti buzele, dar fara niciun rezultat. Eu ma aud pe mine. Tu ar trebui sa ai un timbru diferit, nu? Eu sunt unica. Asa mi-a zis cand ma tinea de mana si ne plimbam sub stele. Dar daca nu ma mai tine de mana de ceva vreme incoace, poate ca nu mai sunt unica. Poate ca sunt obisnuita, uratita de atatea lacrimi, uscata de vreme si rece de ploaie..asa ca si tine. Nu. Nu pot fi asa. Eu nu te inteleg. Tu nu ma intelegi. Suntem diferite, asta sa fie clar. Tu esti doar..o copie de-a mea. Tu doar vrei sa fi ca mine, insa nu reusesti. Tu vrei sa ai o viata, ca si mine, dar esti de fapt un suflet aruncat in umbra. Esti eu care am murit cand el a plecat, atunci ne-am distantat. Da da, asa a fost, asa e. Am fost candva un intreg, dar acum esti ceea ce eu vreau sa uit. Nu ne mai asemanam de loc. Te rog sa pleci, imi aduci aminte de..”
Si inchise ochii. Nu putea continua. Trebuia doar sa uite, simtea ca trebuie sa uite, sa se refaca, sa devina cineva mai puternic. Avea forta in ea, stia asta. Trebuia doar sa paseasca inainte pe un drum nou, si sa dea uitarii tot, absolut tot. Insa, daca o priveai mai atent, inauntrul ei, parea de fapt a fi licarirea de speranta a umbrei sterse a timpului . Parea a fi o lumina ce abia palpaia, incercand sa evadeze prin crapaturile pietrelor din suflet. Era insa capturata in interior, privata de libertata si de orice zambet.