Ai gust de carti.

"Ai gust de carti." ii zise. "Ai gust de carti si miros de iarna. Miros de iarna iar din pielea ta ies aburi de ceai. Ceaiul ala de rodii care iti place tie atat de mult. Iti place mult, dar incomparabil cu cat imi place mie de tine. Ce imi place, ma intrebi? Nici eu nu stiu mai exact. Ma faci sa ma intreb asta zi de zi. Zi de zi in care prin mine trec fluvii de dor si valuri de ura. Valurile mele pe care le vad aruncate, de pe geam. Geam care a crapat de atata frig de iarna. Iarna care ne-a tinut departe unul de celalalt,ca pentru o eternitate. O eternitate de dimensiunea unui vis, intr-o camera inghesuita si cu un tavan ce parca voia sa atinga podeaua. Podeaua pe care ne-am iubit de atatea ori, lipsiti de intunericul caldurii de iulie. Iulie in care am pornit eu la drum. Drum care m-a adus la tine. Tu care aparent esti aici, doar ca aici-ul tau nu coincide cu al meu. Al meu care esti tu. Sau care cel putin asa credeam. Asa este? Sau am fugit eu din nou? Ai gust de carti. Doar ca nu am reusit sa le termin vreodata. Le-am lasat pe noptiera, asa cum m-au lasat si ele pe mine in mijlocul universului lor imaginar din hartie inscriptionata cu semne negre si ciudate. Si asa s-a dus totul."

Mi-ai furat marea si ai baricadat-o in spatele ochilor tai. Acum, cand te privesc, ma simt ca acasa.

Scrisoare egoistă către iubitul meu

Ai dispărut, din nou, într-un abis întunecat de praf, abia reuşind să zăresc şi să memorez o ultimă imagine a ta. Ai plecat iar, pentru o perioadă nedeterminată de timp, pentru a mai opri pe cineva din a se pierde în infinitul ăsta nesigur, aşa cum ai făcut şi cu mine de atâtea ori.
Ştiu că ai să te intorci, ca de fiecare dată când vocea mea interioară urlă silenţios, cutremurând şi făcând să vibreze fiecare colţişor din întregu-ţi întreg, anunţăndu-te că sunt in pericol; iar tu vei renunţa din nou la orice plăcere a momentului şi te vei aventura spre sunetul meu asurzitor de mut. Pentru că tu eşti singurul în stare să se sacrifice pe sine însuşi pentru binele altcuiva, fără să aştepţi ceva în schimb.
Pentru că tu simţi când este nevoie de tine şi nu aştepţi să fi chemat. Pentru că în ochii tăi transparenţi pot vedea speranţă, putere şi forţa, conectate la un amplificator mental cu puteri neimaginabile.
Ai renunţat la tine pentru lume şi cu fiecare strigăt de ajutor ai mai rupt un fragment din tine. Deşi e plăcut să simţi că cineva e alături de tine, încetează să te mai sarifici pentru alţii, te rog. Ştiu că sunt egoistă iar tu nu ai putea gândi aşa. Şi ştiu prea bine că nu o vei face. Dar te rog, încearcă să nu te mai sacrifici pe tine pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi. Închide ochii şi zâmbeşte şi fii fără griji măcar odată, măcar o clipă, şi hai să fugim de nebuni in lume, în necunoscut. Fii doar al meu. Fii super-eroul meu.

Despre frumos

Poţi tu oare explica frumosul, oferindu-i o definiţie concretă? Îl poţi tu oare recunoaşte, pierdut în infinitul de afară? Nu ai cum; el este pur şi simplu o plăcere estetică, ascunsă înăuntrul fiecăruia dintre noi sau ascunsă la vedere pretutindeni în lumea exterioară. Important este doar să avem ochi să îl privim, deşi nu ne încântă numai privirile, ci toate simţurile, invadându-ne mintea.
Îl simt şi refuz cu încăpăţânare să-l gândesc pentru că nu-l consider rezultatul unei judecăţi, ci o reflectare a armoniei ce a supravieţuit urâtului, acel ceva ce îmi place mie cu adevărat, iar în timp, părerea altora este prea puţin importantă.
Cine ar avea oare adevărata putere de a smulge orice urmă de frumos din noi, lăsându-ne viscerele înecate într-un negru nămolos? Cine ar putea oare să ne îndrepte spre o lume dizgraţioasă, plină de cele mai mari temeri şi neplăceri ale noastre? Nimeni. Nimeni nu are dreptul să ne distrugă idealurile sau visurile, liniştea interioară, refugiul nostru în faţa lumii. Nimeni nu poate avea tăria de a ne schimba interiorul.
Dar tu, fantasmă albă cu ochii ca de praf, cine eşti tu să-mi furi simţul? Pentru că înăuntrul meu există o lume ca de basm în care sunt fericită. O lume în care nu ştiu ce este aceea durere sau chin, o lume în care pot zbura prin propriu-mi infinit doar închizând ochii.
Dacă vrei, îmi poţi lua dorinţele. Îmi poţi spulbera visul cu şoapte reci de cristal şi ascunde cele mai de preţ amintiri în scumpe ceşti de ceai, închise în sertarele cele mai adânci ale cine ştie cărei minţi întunecate.
Dar frumosul nu mi-l poţi fura. Pentru că, spre deosebire de tine, eu simt. Simt emoţie.

Ceva aiurea.

M-a parasit orice urma de talent in momentul in care ai plecat. Au fugit spre frigul din Nord mii de sclipiri si sute de idei, immpreuna cu zecile de sperante si acel unic scop pe care nu mi-l mai amintesc exact. Era parca vorba de o dorinta ascunsa, de-un drum marginas, de-o carare secreta pe care numai eu paream pe moment sa o cunosc. Dar acum e ascunsa, pierduta pe undeva prin aramiul frunzelor cazute prea devreme. Nici nu-mi amintesc cand s-a facut toamna. Verdele ala de alge a disparut si marea a devenit dintr-o data clara. Acum pot vedea prin ea nisipul si scoicile. Sunt multe. Cate una pentru fiecare zi ce trecut pe nesimtite. Trece repede timpul cand nu mai esti acasa. Uneori pleci fara sa te uiti inapoi si fara sa te gandesti la ceea ce lasi in urma. O camera goala, o silueta in bucatarie si o carte neterminata, aruncata pe un pat. Nicio poza, nicio scrisoare, niciun bilet sau telefon cu vreo urma de "te-am placut" sau de äm tinut la tine candva". Doar "te urasc"-ul ala si "dar n-am sa uit si n-am sa te uit asa usor" ce se mai tine agatat de tine. Si cand e pe cale sa se desprinda, iti capsezi dorul de suflet si fugi. Si chiar de vrei sa uiti, chiar de vrei sa scapi si sa o iei de la zero, ai luat schotch-ul cu tine si, din pas in pas, verifici ca bandajul sa fie strans puternic, ca si cum o parte din tine inca mai vrea sa ramana. Dar ti-ai promis ca pleci si te afunzi in amalgamul ala de vise si de sperante pana ce nu mai sti de tine iar intr-un final, pur si simpu, DISPARI. Iar eu uit daca imi doresc sa plec sau sa raman aici.

?

Nu mai stiu exact unde am ramas, dar cred ca o sa continui sarind niste etape.

Noi nu ne-am spus niciodată ''bună''.

Te-am zarit pentru intaia oara probabil intr-o dupa-amiaza ciudat de frumoasa pentru o zi de toamna pe cand ma indreptam grabita spre facultate. Eu- studenta in primul an la Politehnica, tu proaspat absolvent la Litere, ieseam in albastru, intr-un alt tip de aglomeratie, strecurandu-ne printre dintii portilor de fier ale monstruasei guri de metrou. Nu ma intreba statia. Astazi e posibil sa iti spun ca am coborat in Unirii dar maine voi fi ferm convinsa ca m-am impiedicat in Grozavesti, asa cum ieri ti-am spus, dar nu m-ai crezut ca ne-am incrucisat privirile in Eroilor.

Era expozitia aia de pictura de strada, careia eu nu ii ofeream niciodata atentie desi tu ma credeai artista. Aveam bretonul in ochi si incercam sa nu imi sucesc picioarele pe trotuar. Mereu razi de mine ca reusesc sa cad pe loc drept. Tu aveai camasa mototolita in pantaloni si in mana doar un pix si un caiet plin cu mazgalituri.

Pe atunci scriai la romanul tau. Ziceai ca o sa fie ceva unic, ceva ce ii va uimi pe toti. Am stat cu tine ore in sir, sambata de sambata ba in Cismigiu, ba in Izvor, pe cate o geaca sau un pardesiu puse pe iarba pe post de patura. Ma plictiseai teribil. Trebuia sa stau si sa te privesc cum scrii, sa te vad cum rozi creionul in capat atunci cand te gandesti, sau cum trasezi cine stie cate liniute paralele, oblice, hasururi ciudate intr-un colt de pagina. Tineai mortis sa stau cu tine ca sa te "inspir", ca sa iti zic cate-un nume de personaj ciudat care urma sa se indragosteasca de o Cosanzeana moderna si sa moara in vreo batalie imaginara cu un asasin intergalactic.

Ciudat e ca imi placea sa vad cum te chinuiai sa creezi ceva nou din nimic. Fiecare cuta pe fruntea ta ii aducea parca ceva nou chipului tau cu fiecare incruntare in parte iar ochii-ti miopi, ascunsi in spatele ramelor ochelarilor, reuseau probabil sa focalizeze intr-un final ceva ce tot incercasei sa localizezi dar cu repetate esuari.

Ce mi-a placut la tine cel mai mult in ziua aia a fost faptul ca, spre deosebire de mine, nu incercai sa iesi in evidenta cu nimic. Vorbeai, ca si acum, putin, dar reuseai (intr-o maniera ciudata ce imi este si in momentul acesta necunoscuta) sa acidizezi orice conversatie. Tu nu atragi atentia; de obicei apartii decorului, esti ascuns undeva in fundal si nu te faci remarcat in mod special, decat daca exista cineva care vrea sa vorbeasca cu tine. Eu nu sunt asa. Eu vreau sa impresionez, vreau sa vorbesc, vreau sa arat tuturor ce pot, iar ce nu pot vreau sa para totusi ca imi reuseste, ca nu cumva sa par mai prejos decat altii.

Eu lupt. Nu ca tu nu ai lupta, dar tu esti mai linistit. Sa zicem ca daca am fi in razboi, tu ai reusi sa ma pacalesti prin calmul tau, in timp ce eu te-as dezorienta cu agitatia mea.

Mie imi place sa fiu in centrul atentiei, iar tu te pricepi sa asculti, desi niciodata nu mi-a pasat prea mult daca te-ar interesa cu adevarat subiectul. Mai stii ca de fapt mi-ai cerut prietenia intr-un mod invechit pentru standardele societatii moderne? Lucrul asta m-a atras si mai mult la tine. Era dupa seminarul ala ciudat la care nu stiu cum ai ajuns si tu, cand trebuia sa scri un articol despre subiectul XYZ pe care il studiam eu la momentul respectiv. Nu pricepeai nimic, ce prost am crezut ca esti. Dar m-am luptat cu celelalte maini ridicate in aer si mi-am oferit ajutorul pentru ca stiam ca pot cu usurinta sa te fac sa ma placi. Nu stiam insa ca si tu puteai sa ma faci sa simt la fel, tot atat de usor.

Te-am subestimat de multe ori. Imi place sa fac pe sefa si sa vad cum te scufunzi in taceri si necunoscuturi, ramanand la suprafata doar sclipirile alea negre din privirea ta. Dar de multe ori tu ma sagetezi. Incep sa cred ca stai in umbra si astepti ca eu sa fiu mai slabita pentru a ma ataca in forta cu cele mai puternice arme ale tale slefuite in timpul asediului meu.

Tu n-ai stiut niciodata ce sa ceri de la viata, iar viitorul iti e ambiguu. Ai incercat de la cifre la economii si acum o incerci cu literatura. Spui ca viata e prea scurta ca sa o pierzi in ciclul monotoniei si ca totul e interpretabil (de la oameni la ganduri, decizii, actiuni), mult prea interpretabil pt stiintele studiate de mine.

Ai vrut sa fugim in lume, cu doua-trei zdrente intr-o boccea si-un portofel gol. Ai vrut s-o pornim de la zero, sa incepem ceva impreuna. Mie mi-a fost teama. Nu am fost si inca nu sunt in stare sa renunt la tot ce am muncit o viata, riscand sa pierd totul pentru o distractie. Iar lipsa garantiei de a te avea alaturi oricand, frica de a fi parasita intr-un moment de raspantie ma determina iar,si iar, la fiecare curs la intrebarii, sa spun "nu".

Am fugit totusi la mare. Mai stii vacanta aia la Constanta? Ne simteam bine pe atunci. Aveam nisip in par, iar gatul tau gust de sare. Uitam de noi printre valuri si ne trezeam apoi, in culori de asfintit, singuri in nebunia aia de necunoscut civilizat. Ne trezeam in racoare de vara in timp ce marea se zgribulea pe noi. Trupul tau avea acum gust de frig si parea a cere atingerea buzelor mele pentru un schimb de caldura.Am descoperit pe pielea ta constelatii. Pe atunci ma invatai sa fiu romantica.

N-ai reusit. N-ai reusit sa ma faci sa iubesc asa cum n-ai reusit sa ma faci sa iti inteleg hobby-urile. N-am iubit niciodata si nici nu planuiesc a experimenta asta prea curand. Insa cu tine am simtit emotie, cu tine am simtit caldura. Cu tine am fugit prin lanul de secara si cu tine mi-am inaltat euforia spre cer, ca pe un zmeu.

Acum totul e diferit. E ciudat cum acum nu imi mai pot "ingropa ziua in parul tau". Nu mai pot,dar nici de-as mai putea n-as mai face-o. Nu-ti mai pot mirosi cartile si nici gusta din cerelalele de dimineata, iar tricoul tau (ce l-am purtat pe dos de fiecare data) sta acum aruncat printr-un oarecare dar anume geamantan rosu pe dulap.

E totul confuz si parca nu-mi mai amintesc nimic. Nimic in afara de ziua aia in care te-am cunoscut. Te-am intalnit atunci, in acea dupa-amiaza ciudat de calda de toamna. Daca nu, nu-mi aminesc. Sau sa fi fost iarna, printre aburi de cuvinte?

"Suntem ceea ce iubim" (N.Stanescu")

words to say by *andrea-h on deviantART
Iubim uneori in mod retoric. Iubim un gust de ciocolata si un miros de scortisoara. Iubim parfum de brad si cantece de leagan. Iubim zgomot inabusitor de valuri ce se sparg cu putere si cu ura de marginile tari, dure, zgrunturoase, fara viata, ale unor stabilopozi uitati de vreme intr-un univers galben-auriu de particule de dimensiuni microscopice, de fire de nisip. Iubim in mod nefiresc orice lucru neinsemnat ce ne face viata mai placuta, ce se incalzeste interiorul, ce ne coloreaza si ne da aroma asemenea unui pliculet de ceai. Iubim orice fuzioneaza cu zambetele noastre, aruncand artificii de senzatii pe cerul intunecat, orice sclipire ce alearga prin neant cot la cot cu cate o stea cazatoare.

Mai iubim, trecator, si-o pereche de ochi ce se inchid seara de seara vizavi de noi; indraznim chiar sa ne simtim atasati de-o gura ce uneori nu scapa decat minciuni si frumoase zapacitoare amagiri iar alteori, sau poate chiar simultan, suntem tinuti prizonieri de mrejele unui caracter ce ne determina sa-l denumim mental ca cel mult prea asteptat.

Orice ar fi,simtim. Ne atasam, ne detasam, vrem, ne impotrivim, acceptam, gresim si totodata iubim un infinit de lucruri marunte si-un cineva aparent special. Oricat am incerca, oricat am fugi, tot vom fi tintuiti la pamant de glontul dorintei care va distruge absolut orice urma de ratiune. Tot ce vor ramane in urma vor fi picaturi din ceea ce iubim, picaturi ce apartin de fapt propriului nostru sine.