Cerul avea o culoare cenusie si un miros
taios de frig se simtea in aer. Pasea grabit cu pasii tremurandu-i pe trotuarul
inzapezit, lasand in urma lui urme adancite in fulgii de nea asternuti ca un
covor de puf inghetat. Un pas dupa altul, din ce in ce mai apasat, din ce in ce
mai grabit, din ce in ce mai infiorat. Sub fularu-i infasurat strans in jurul
fetei isi ascundea chipul amortit, iar mainile ii tremurau sub manusile de lana.
Mergea cu privirea in pamant, evitand
privirile celor din jur. Nu observa copilul infofolit in trei pulovere si in
geaca unui frate mai mare, copilul cu bujori in obraj ce incerca sa se bucure
de fiecare fulg in parte. Nu o vazu nici pe femeia cazuta in fata individului
inalt, aparent nepasator la plansetele ei de durere. Nu raspunse nici la
salutul brutarului de la colt de strada, domnul acela dolofan al carui suflet
emana atata caldura.
Incerca sa treaca mai departe, sa iasa
de pe strada plina de magazine cu vitrine in care se puteau zari ba jucarii, ba
rochii si costume, machiaje si ultimile tehnologii, toate luminate de sute de
beculete colorate, umplute de zapada artificiala.
Ii era scarba. Scarba de vitrinele alea,
scarba de ce era in ele, de oamenii care le vindeau si de oamenii care le
cumparau. Ii era scarba de cei care intrau doar ca sa se incalzeasca dar si de
cei ce ieseau plini de cumparaturi. Ii era scarba de oameni, ii era scarba de
cladiri, ii era scarba de reclame dar cel mai mult ii era scarba de el insusi.
Nu se putea impaca cu faptul ca ani de-a
randul facuse tot ce ii dictasera altii. Ca nu a comentat si nu a fost in stare
sa spuna nu. Ca a ignorat lucruri evidente, ca a negat cand ar fi trebuit sa
recunoasca, ca s-a mintit pe sine si ca a ranit-o pe ea. Si, mai mult de atat,
nu isi putea ierta fapul ca a lasat cu napasare sa treaca atata timp pana sa
constate ca e prea tarziu ca sa mai salveze ceva.
"Toti oamenii sunt capabili de
sentimente", i s-a spus atunci, "dar uneori, unii oameni le
constientizeaza mult prea tarziu."
Oare cat de tarziu era acum?
20:30. Sau dupa 8 ani. Sau 10. Nici nu
mai stie.
Ziua in care si-a dat seama ca nu mai
poate salva nimic era o zi asemanatoare cu asta. Acelasi frig ii patrundea in
oase, poate putin mai puternic, si aceleasi lumini parca cerseau atentie din
zecile de vitrine de pe strada. In 8 ani parea ca s-au schimbat atat de multe
cand, de fapt, nu s-a schimbat nimic.
Se simtea diferit, dar nu intr-un sens
bun. Inainte nu simtea nimic, acum se simtea incomplet. Era o perioada cand nu
aprecia mirosul cald al mancarii din cuptor. Acum ii lipseste.
Nu mirosul, ci ea. Pentru ca ea il astepta
in fiecare seara sau noapte acasa. Il astepta si nu ii comenta nimic, nici de
vesnicele toane, nici de intarzierile repetate nici de noptile dormite la
birou. Camasile ii erau mereu proaspat calcate iar pantofii lustruiti in
debara. Iar insemnarile din revistele de calatorii pe care ea si le dorea atat
de mult se imputinau. Pana cand n-au mai existat deloc.
Nici insemnari in reviste, nici cafea fierbinte pe masa. Mancarea statea acum rece in frigider. Camasile calcate isi pierdeau mirosul de iubire, emanand doar un miros sec de detergent. Iar pantofii... ramaneau mereu in dulap, fara sa mai fie stersi.
Statea acum in fata aceleasi cladiri. O
lumina se vedea de la fereastra fostului lor apartament. Aproape de geam era
ea, cum parul acum si mai lung, alunecandu-i pe spate.
Doar ca nu mai era el
acum cel care o strange in brate.
