vineri, martie 20, 2009

“Inceput de jurnal”


toamna-iarna 2007

reala candva, ireala in prezent


“De la un timp prefer sa ma inchid in mine. Stiu ca nu asta era solutia rezolvarii situatiei in care ma aflu, insa simt ca nu mai detin puterea necesara pentru a ma exterioriza. Am inceput sa cred ca, tinand cat mai mult totul in interiorul meu, ii voi feri pe cei din jur de plictiseala intamplarilor mele si de emotionarea celor sensibili.

Emotiile… dupa parerea mea, actiuni de nedescris. Nici marii psihologi nu au reusit sa defineasca acest termen decat ca << orice agitatie sau tulburare mintala, sentimentala sau pasionala; orice stare mintala acuta sau tensionata >> (Dictionarul Oxsford). Insa pentru mine, semnificatia cuvantului variaza, neputand relata sau descrie o actiune sau o stare unica. Emotia se simte. Emotia se traieste.

A trai… Poate ca emotiile sunt singurele lucruri pe care le-am trait cu adevarat in viata.. Pentru ca fiecare dintre noi traieste in felul sau : regretand sau acceptand, sperand sau renuntand, atinganu-si scopul sau lasanduse pagubas. Cel mai important, insa, este sa ai pe cineva alaturi, orice stare spirituala ai avea ; sa ai alaturi pe cineva care sa te inteleaga, sau, daca nu este capabil de asta, atunci macar sa incerce sa te aduca pe drumul autocunoasterii, al acceptarii propriilor trairi si sentimente; daca nu te poate vindeca de boala suferintei, atunci sa te vindece de singuratate; de nu, sa te ajute sa devii tu doctorul propriului tau suflet. Astfel de oameni se numesc prieteni adevarati.

Dar cine are parte de ei?

Am petrecut atatia ani drept o victima a prieteniilor false.. Mereu aveam impresia ca eram fericita, mereu imi spuneam ca in momentul respectiv gaseam persoana in care puteam avea incredere..Persoana care avea sa ma invete ce inseamna sa simti cu adevarat, caruia ii puteam impartasi orice secret ascuns al sufletului meu…Prieten..

Dar ma inselam.

De fiecare data ramaneam singura si cu propriile-mi “secrete” divulgate. Cu totii si-au gasit parteneri de comunicare mai buni decat mine. Apoi au ajuns sa ma trateze intr-un stil josnic, confundandu-ma cu nivelul parchetului. Am fost umilita, tradata, iar apoi, uitata.

Poate ca exagerez… poate ca doar incerc sa-mi fac amintirile mai dureroase pentru a-i impresiona pe altii… Insa, in acest fel exagerat m-am simtit eu atunci. Fiecare privire atintita asupra mea ma facea sa ma simt dispretuita, fiecare vorba jignitoare ma facea sa cred ca toti din jur nu ma suporta.

Nu mi-au ramas decat prietenii simpli. Persoane cu care puteam comunica.. discutii simple si neimportante.. Insa ii faceam pe cei de acasa sa creada ca ma simt bine, ca am gasit fericirea adevarata a copilariei.

Insa deveneam observata doar pentru ca obisnuiam sa ma situez langa fetele cele “tari” din clasa mea. Genul de fete cu bani si cu fite, care obtin tot ceea ce isi doresc, doar pentru ca parintii lor sunt nustiu ce persoane importante sau detin “pile” la diferite institutii.

Mereu am fost in umbra unor astfel de persoane. Mereu am fost acceptata pe langa grupul lor doar datorita aptului ca eu eram cea care nu ezita nicio clipa cand era vorba de scoala sau de diverse teme de gandire. As exagera daca as spune ca am fost folosita, insa cuvantul cautat este asemanator acestuia.

Poate ca a fost vina mea… Poate ca toate lucrurile rele mi se intampla din cauza faptului ca stau cam prost cu socializarea.

Am si eu, bineinteles, grupul meu de prieteni. Insa nu pot spune ca ma simt mereu excelent in interiorul sau. De multe ori prefer sa stau retrasa intr-un colt si sa ii privesc pe cei din jur cum reactioneaza la diferite provocari ale vietii.

Ultimii ani mi i-am petrecut ascultand problemele celorlalti si incercand sa gasesc o cale de a le remedia. Am fost astfel considerate de catre unii dintre ei drept psihologul lor. Am petrecut atata timp ascultandu-i si intelegandu-i, pentru a imi da seama intr-un final ca de fapt nu ii cunosc deloc. Cu fiecare cuvant ce apropie de obicei pe majoritatea dintre noi, pe mine ma indepartau, fara sa is idea seama.

Nimeni nu stie ca defapt, in spatele mastii de fata vesela si multumita de viata sa, se afla o cu totul si cu totul alta persoana. O persoana care nu isi poate arata adevarata fata in public, pentru ca cei din jur nu ar placea-o.

Nu detin omnipotenta.. deci, nu ii pot controla sa imi accepte adevaratele sentimente, desi asa imi doresc defapt. Adevarat, nu pot avea acest zambet mereu. Asa ca, de fiecare data cand sunt melancolica in public, primesc diferite remarci suparatoare:

- De ce esti asa? Crezi ca lumea se invarte doar in jurul tau?
- Lasati-o mai in pace ! Nu vedei ca ea are voie sa fie suparata, dar voi nu?
- Ce stii tu? Tu ai o viata perfecta! Mereu ti-a fost bine, asa ca nu te mai preface ca esti suparata, ca nu tine!

Si tot felul de vorbe asemanatoare. Am incercat sa nu le pun la suflet si sa nu le raspund.

Am decis, astfel, sa nu incerc sa ma plang lor. Oricum nu m-ar intelege, deci as irosi si timpul meu, si pe al lor. A trebuit, astfel, sa invat sa devin sloboda; lucru ce nu am reusit sa il fac. Nu pot avea parte de acea stare omeneasca de a putea face ce doresc eu. Am trait mereu intr-o lume ciudata, in care mi s-au impus o multime de reguli. Desi nu imi plac, nu pot renunta la ele. Din nefericire, am ajuns sa respect regulile altora. Pentru ca, desi ii las in pace, atunci probabil ma vor lasa si ei sa respir in voia mea.

Probabil ca tot ceea ce contine acest caiet este aglomerat de material faptic neesential. Poate ca ar fi cazul sa ma opresc… Sa nu mai scriu. Insa am impresia ca scriind aici, imi linistesc sufletul. Am impresia ca fiecare litera scrisa ma indreapta catre ceva cautat.. Imi pare ca, daca voi continua sa scriu, atunci voi gasi la un moment dat sensul vietii pe care il caut de atata timp

Literele…

Asezate, nu intamplator, unele langa altele, literele compatibile intre ele formeaza un intreg, cuvantul. Un simplu cuvant poate crea un infinit de stari de spirit, dar daca asezam diefrite cuvinte unele langa altele, acestea vor da nastere unei fraze dureroase sau placute. Aceasta alipire de cuvinte si de ganduri, venita din partea a doi sau mai multi interlocutori, realizeaza comunicarea, atat de necesara fiecaruia dintre noi.

Mereu am incercat sa fiu o persoana cat mai volubila, desi nu acela era adevaratul meu character. Poate ca din cauza faptului ca am incercat sa fiu cine nu eram, cei din jurul meu s-au obisnuit cu falsa eu. Si poate din aceasta cauza le este mult prea greu sa imi accepte adevarata personalitate.

Deci este vina mea.

Insa si ei ar trebui sa fie mai intelegatori.

Pentru ca, din cate ii cunosc, fiecare are povestea sa. Multe asemanatoare, insa fiecare dintre ele doare. Nu ii condamn, imi dau seama ca majoritatea dintre ei au ceva pe suflet. Si ii inteleg mai bine decat isi inchipuie, deoarece mereu am ras si am plans alaturi de ei, traindu-le povestile. Stiu cum se simt. Insa cel mai de apreciat ar fi se le pese de mine. Sa imi demonstreze ca sunt langa mine si cu sufletul, nu doar cu trupul… Macar o singura data sa ma pot plange cuiva, iar apoi conversatia sa se termine cu indemnuri, nu cu intamplari si plangeri referitoare la ei.

Recunosc, sunt persoane care m-au ascultat. Dar doar atat. M-au ascultat, insa nu au priceput nimic. Nu au stat sa ma si inteleaga. Iar apoi am regretat ca le-am spus, pentru ca mi-am dat seama ca mai bine ar fi fost sa tac. A urmat invadarea cu sentimente de tristete.

Am primit, la urma, remarca:
-Esti egocentrista.

Lucrul acesta m-a facut sa ma gandesc ca cel mai bin ear fi fost daca eram o persoana introvertita. Insa nu aveam sa imi impugn acest lucru. Nu. Daca as ajunge asa, as ajunge fara sa imi dau seama, nu pentru ca asa as avea eu chef. Tentatia de a-i observa pe altii, de a urmari ce se petrece in jurul meu ar fi mult prea mare.

Insa, daca privim totul de undeva de sus, vom observa ca totul este fals in lumea asta. De la lumina la intuneric, de la persoanele din jurul nostrum, pana la cei apropiati; totul de la viata pana la moarte.

M-am intrebat de multe ori : de ce traim? Si de ce este considerata sinuciderea un pacat? Personal, consider ca orice om are dreptul de a pune punct vietii sale atunci cand doreste. Suna ciudat, stiu, insa nimeni nu ne intreaba daca vrem sau nu sa apartinem acestei lumi. Ne nastem din dorinta a doua persoane ce se iubesc (in cel mai bun caz); este visul lor de a da nastere cuiva, nu visul celui nascut de a trai in aceasta lume nedreapta si cruda. Daca oricaruia dintre noi nu ii convine viata sa, atunci sa i se ofere macar dreptul de a-si pune singur capat zilelor, atunci cand doreste.

Poate ca am exagerat din nou. Ar trebui aici sa ma axez asupra intamplarilor mele reale, nu aspura unor idei ciudate, pentru unii fara inteles. Insa jurnalul meu va ramane secret. Nimeni nu va sti de el. Astfel, voi putea impartasi ceea ce simt cuiva care chiar ma intelege, care pretuieste gandurile mele, oricat de caudate ar fi.

Voi incheia pentru ziua de azi. Data viitoare cand imi voi simti din nou sufletul incarcat nu voi ezita sa mai adaug aici cateva fraze. Voi spune, zambind cu adevarat “Salutari, jurnal!” , caci iata, in el mi-am gasit un prieten adevarat. “

5 comentarii:

Anonim spunea...

Frumos scris.

Erca spunea...

mersi :)

Anonim spunea...

super mega extra cool

Anonim spunea...

Frumoase ganduri si tot odata adevarat :-| .... Frumos

Anonim spunea...

Frumoase ganduri si tot odata adevarat :-| .... Frumos

Trimiteți un comentariu

 
Black Rounded Template by Totul despre Blogger