Mi-ai furat marea si ai baricadat-o in spatele ochilor tai. Acum, cand te privesc, ma simt ca acasa.

Scrisoare egoistă către iubitul meu

Ai dispărut, din nou, într-un abis întunecat de praf, abia reuşind să zăresc şi să memorez o ultimă imagine a ta. Ai plecat iar, pentru o perioadă nedeterminată de timp, pentru a mai opri pe cineva din a se pierde în infinitul ăsta nesigur, aşa cum ai făcut şi cu mine de atâtea ori.
Ştiu că ai să te intorci, ca de fiecare dată când vocea mea interioară urlă silenţios, cutremurând şi făcând să vibreze fiecare colţişor din întregu-ţi întreg, anunţăndu-te că sunt in pericol; iar tu vei renunţa din nou la orice plăcere a momentului şi te vei aventura spre sunetul meu asurzitor de mut. Pentru că tu eşti singurul în stare să se sacrifice pe sine însuşi pentru binele altcuiva, fără să aştepţi ceva în schimb.
Pentru că tu simţi când este nevoie de tine şi nu aştepţi să fi chemat. Pentru că în ochii tăi transparenţi pot vedea speranţă, putere şi forţa, conectate la un amplificator mental cu puteri neimaginabile.
Ai renunţat la tine pentru lume şi cu fiecare strigăt de ajutor ai mai rupt un fragment din tine. Deşi e plăcut să simţi că cineva e alături de tine, încetează să te mai sarifici pentru alţii, te rog. Ştiu că sunt egoistă iar tu nu ai putea gândi aşa. Şi ştiu prea bine că nu o vei face. Dar te rog, încearcă să nu te mai sacrifici pe tine pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi. Închide ochii şi zâmbeşte şi fii fără griji măcar odată, măcar o clipă, şi hai să fugim de nebuni in lume, în necunoscut. Fii doar al meu. Fii super-eroul meu.

Despre frumos

Poţi tu oare explica frumosul, oferindu-i o definiţie concretă? Îl poţi tu oare recunoaşte, pierdut în infinitul de afară? Nu ai cum; el este pur şi simplu o plăcere estetică, ascunsă înăuntrul fiecăruia dintre noi sau ascunsă la vedere pretutindeni în lumea exterioară. Important este doar să avem ochi să îl privim, deşi nu ne încântă numai privirile, ci toate simţurile, invadându-ne mintea.
Îl simt şi refuz cu încăpăţânare să-l gândesc pentru că nu-l consider rezultatul unei judecăţi, ci o reflectare a armoniei ce a supravieţuit urâtului, acel ceva ce îmi place mie cu adevărat, iar în timp, părerea altora este prea puţin importantă.
Cine ar avea oare adevărata putere de a smulge orice urmă de frumos din noi, lăsându-ne viscerele înecate într-un negru nămolos? Cine ar putea oare să ne îndrepte spre o lume dizgraţioasă, plină de cele mai mari temeri şi neplăceri ale noastre? Nimeni. Nimeni nu are dreptul să ne distrugă idealurile sau visurile, liniştea interioară, refugiul nostru în faţa lumii. Nimeni nu poate avea tăria de a ne schimba interiorul.
Dar tu, fantasmă albă cu ochii ca de praf, cine eşti tu să-mi furi simţul? Pentru că înăuntrul meu există o lume ca de basm în care sunt fericită. O lume în care nu ştiu ce este aceea durere sau chin, o lume în care pot zbura prin propriu-mi infinit doar închizând ochii.
Dacă vrei, îmi poţi lua dorinţele. Îmi poţi spulbera visul cu şoapte reci de cristal şi ascunde cele mai de preţ amintiri în scumpe ceşti de ceai, închise în sertarele cele mai adânci ale cine ştie cărei minţi întunecate.
Dar frumosul nu mi-l poţi fura. Pentru că, spre deosebire de tine, eu simt. Simt emoţie.

Ceva aiurea.

M-a parasit orice urma de talent in momentul in care ai plecat. Au fugit spre frigul din Nord mii de sclipiri si sute de idei, immpreuna cu zecile de sperante si acel unic scop pe care nu mi-l mai amintesc exact. Era parca vorba de o dorinta ascunsa, de-un drum marginas, de-o carare secreta pe care numai eu paream pe moment sa o cunosc. Dar acum e ascunsa, pierduta pe undeva prin aramiul frunzelor cazute prea devreme. Nici nu-mi amintesc cand s-a facut toamna. Verdele ala de alge a disparut si marea a devenit dintr-o data clara. Acum pot vedea prin ea nisipul si scoicile. Sunt multe. Cate una pentru fiecare zi ce trecut pe nesimtite. Trece repede timpul cand nu mai esti acasa. Uneori pleci fara sa te uiti inapoi si fara sa te gandesti la ceea ce lasi in urma. O camera goala, o silueta in bucatarie si o carte neterminata, aruncata pe un pat. Nicio poza, nicio scrisoare, niciun bilet sau telefon cu vreo urma de "te-am placut" sau de äm tinut la tine candva". Doar "te urasc"-ul ala si "dar n-am sa uit si n-am sa te uit asa usor" ce se mai tine agatat de tine. Si cand e pe cale sa se desprinda, iti capsezi dorul de suflet si fugi. Si chiar de vrei sa uiti, chiar de vrei sa scapi si sa o iei de la zero, ai luat schotch-ul cu tine si, din pas in pas, verifici ca bandajul sa fie strans puternic, ca si cum o parte din tine inca mai vrea sa ramana. Dar ti-ai promis ca pleci si te afunzi in amalgamul ala de vise si de sperante pana ce nu mai sti de tine iar intr-un final, pur si simpu, DISPARI. Iar eu uit daca imi doresc sa plec sau sa raman aici.

?

Nu mai stiu exact unde am ramas, dar cred ca o sa continui sarind niste etape.

Noi nu ne-am spus niciodată ''bună''.

Te-am zarit pentru intaia oara probabil intr-o dupa-amiaza ciudat de frumoasa pentru o zi de toamna pe cand ma indreptam grabita spre facultate. Eu- studenta in primul an la Politehnica, tu proaspat absolvent la Litere, ieseam in albastru, intr-un alt tip de aglomeratie, strecurandu-ne printre dintii portilor de fier ale monstruasei guri de metrou. Nu ma intreba statia. Astazi e posibil sa iti spun ca am coborat in Unirii dar maine voi fi ferm convinsa ca m-am impiedicat in Grozavesti, asa cum ieri ti-am spus, dar nu m-ai crezut ca ne-am incrucisat privirile in Eroilor.

Era expozitia aia de pictura de strada, careia eu nu ii ofeream niciodata atentie desi tu ma credeai artista. Aveam bretonul in ochi si incercam sa nu imi sucesc picioarele pe trotuar. Mereu razi de mine ca reusesc sa cad pe loc drept. Tu aveai camasa mototolita in pantaloni si in mana doar un pix si un caiet plin cu mazgalituri.

Pe atunci scriai la romanul tau. Ziceai ca o sa fie ceva unic, ceva ce ii va uimi pe toti. Am stat cu tine ore in sir, sambata de sambata ba in Cismigiu, ba in Izvor, pe cate o geaca sau un pardesiu puse pe iarba pe post de patura. Ma plictiseai teribil. Trebuia sa stau si sa te privesc cum scrii, sa te vad cum rozi creionul in capat atunci cand te gandesti, sau cum trasezi cine stie cate liniute paralele, oblice, hasururi ciudate intr-un colt de pagina. Tineai mortis sa stau cu tine ca sa te "inspir", ca sa iti zic cate-un nume de personaj ciudat care urma sa se indragosteasca de o Cosanzeana moderna si sa moara in vreo batalie imaginara cu un asasin intergalactic.

Ciudat e ca imi placea sa vad cum te chinuiai sa creezi ceva nou din nimic. Fiecare cuta pe fruntea ta ii aducea parca ceva nou chipului tau cu fiecare incruntare in parte iar ochii-ti miopi, ascunsi in spatele ramelor ochelarilor, reuseau probabil sa focalizeze intr-un final ceva ce tot incercasei sa localizezi dar cu repetate esuari.

Ce mi-a placut la tine cel mai mult in ziua aia a fost faptul ca, spre deosebire de mine, nu incercai sa iesi in evidenta cu nimic. Vorbeai, ca si acum, putin, dar reuseai (intr-o maniera ciudata ce imi este si in momentul acesta necunoscuta) sa acidizezi orice conversatie. Tu nu atragi atentia; de obicei apartii decorului, esti ascuns undeva in fundal si nu te faci remarcat in mod special, decat daca exista cineva care vrea sa vorbeasca cu tine. Eu nu sunt asa. Eu vreau sa impresionez, vreau sa vorbesc, vreau sa arat tuturor ce pot, iar ce nu pot vreau sa para totusi ca imi reuseste, ca nu cumva sa par mai prejos decat altii.

Eu lupt. Nu ca tu nu ai lupta, dar tu esti mai linistit. Sa zicem ca daca am fi in razboi, tu ai reusi sa ma pacalesti prin calmul tau, in timp ce eu te-as dezorienta cu agitatia mea.

Mie imi place sa fiu in centrul atentiei, iar tu te pricepi sa asculti, desi niciodata nu mi-a pasat prea mult daca te-ar interesa cu adevarat subiectul. Mai stii ca de fapt mi-ai cerut prietenia intr-un mod invechit pentru standardele societatii moderne? Lucrul asta m-a atras si mai mult la tine. Era dupa seminarul ala ciudat la care nu stiu cum ai ajuns si tu, cand trebuia sa scri un articol despre subiectul XYZ pe care il studiam eu la momentul respectiv. Nu pricepeai nimic, ce prost am crezut ca esti. Dar m-am luptat cu celelalte maini ridicate in aer si mi-am oferit ajutorul pentru ca stiam ca pot cu usurinta sa te fac sa ma placi. Nu stiam insa ca si tu puteai sa ma faci sa simt la fel, tot atat de usor.

Te-am subestimat de multe ori. Imi place sa fac pe sefa si sa vad cum te scufunzi in taceri si necunoscuturi, ramanand la suprafata doar sclipirile alea negre din privirea ta. Dar de multe ori tu ma sagetezi. Incep sa cred ca stai in umbra si astepti ca eu sa fiu mai slabita pentru a ma ataca in forta cu cele mai puternice arme ale tale slefuite in timpul asediului meu.

Tu n-ai stiut niciodata ce sa ceri de la viata, iar viitorul iti e ambiguu. Ai incercat de la cifre la economii si acum o incerci cu literatura. Spui ca viata e prea scurta ca sa o pierzi in ciclul monotoniei si ca totul e interpretabil (de la oameni la ganduri, decizii, actiuni), mult prea interpretabil pt stiintele studiate de mine.

Ai vrut sa fugim in lume, cu doua-trei zdrente intr-o boccea si-un portofel gol. Ai vrut s-o pornim de la zero, sa incepem ceva impreuna. Mie mi-a fost teama. Nu am fost si inca nu sunt in stare sa renunt la tot ce am muncit o viata, riscand sa pierd totul pentru o distractie. Iar lipsa garantiei de a te avea alaturi oricand, frica de a fi parasita intr-un moment de raspantie ma determina iar,si iar, la fiecare curs la intrebarii, sa spun "nu".

Am fugit totusi la mare. Mai stii vacanta aia la Constanta? Ne simteam bine pe atunci. Aveam nisip in par, iar gatul tau gust de sare. Uitam de noi printre valuri si ne trezeam apoi, in culori de asfintit, singuri in nebunia aia de necunoscut civilizat. Ne trezeam in racoare de vara in timp ce marea se zgribulea pe noi. Trupul tau avea acum gust de frig si parea a cere atingerea buzelor mele pentru un schimb de caldura.Am descoperit pe pielea ta constelatii. Pe atunci ma invatai sa fiu romantica.

N-ai reusit. N-ai reusit sa ma faci sa iubesc asa cum n-ai reusit sa ma faci sa iti inteleg hobby-urile. N-am iubit niciodata si nici nu planuiesc a experimenta asta prea curand. Insa cu tine am simtit emotie, cu tine am simtit caldura. Cu tine am fugit prin lanul de secara si cu tine mi-am inaltat euforia spre cer, ca pe un zmeu.

Acum totul e diferit. E ciudat cum acum nu imi mai pot "ingropa ziua in parul tau". Nu mai pot,dar nici de-as mai putea n-as mai face-o. Nu-ti mai pot mirosi cartile si nici gusta din cerelalele de dimineata, iar tricoul tau (ce l-am purtat pe dos de fiecare data) sta acum aruncat printr-un oarecare dar anume geamantan rosu pe dulap.

E totul confuz si parca nu-mi mai amintesc nimic. Nimic in afara de ziua aia in care te-am cunoscut. Te-am intalnit atunci, in acea dupa-amiaza ciudat de calda de toamna. Daca nu, nu-mi aminesc. Sau sa fi fost iarna, printre aburi de cuvinte?

"Suntem ceea ce iubim" (N.Stanescu")

words to say by *andrea-h on deviantART
Iubim uneori in mod retoric. Iubim un gust de ciocolata si un miros de scortisoara. Iubim parfum de brad si cantece de leagan. Iubim zgomot inabusitor de valuri ce se sparg cu putere si cu ura de marginile tari, dure, zgrunturoase, fara viata, ale unor stabilopozi uitati de vreme intr-un univers galben-auriu de particule de dimensiuni microscopice, de fire de nisip. Iubim in mod nefiresc orice lucru neinsemnat ce ne face viata mai placuta, ce se incalzeste interiorul, ce ne coloreaza si ne da aroma asemenea unui pliculet de ceai. Iubim orice fuzioneaza cu zambetele noastre, aruncand artificii de senzatii pe cerul intunecat, orice sclipire ce alearga prin neant cot la cot cu cate o stea cazatoare.

Mai iubim, trecator, si-o pereche de ochi ce se inchid seara de seara vizavi de noi; indraznim chiar sa ne simtim atasati de-o gura ce uneori nu scapa decat minciuni si frumoase zapacitoare amagiri iar alteori, sau poate chiar simultan, suntem tinuti prizonieri de mrejele unui caracter ce ne determina sa-l denumim mental ca cel mult prea asteptat.

Orice ar fi,simtim. Ne atasam, ne detasam, vrem, ne impotrivim, acceptam, gresim si totodata iubim un infinit de lucruri marunte si-un cineva aparent special. Oricat am incerca, oricat am fugi, tot vom fi tintuiti la pamant de glontul dorintei care va distruge absolut orice urma de ratiune. Tot ce vor ramane in urma vor fi picaturi din ceea ce iubim, picaturi ce apartin de fapt propriului nostru sine.

amar

71. Mi-am inecat amarul in
Atatea sticle goale ce zaceau
ca trupuri fara (de) suflet pe
masa neagra din fata mea..
Toate tipetele ce imi rasunau
puternic in mintea-mi bolnava
de dor si de intrebare..acum
Incerc sa le indepartez si sa le
mentin undeva
departe de urma de speranta ce
Mi-a mai ramas
alaturi de un zambet subtil
pe chipu-mi abia purtat in timp

din nou

La locul faptei:
E totul invelit intr-un verde albastrui murdar, inlocuit pe ico si colo de fel si fel de obiecte ruginite sau ingalbenite de vreme. Uitasem cum e sa astept la infinit printre gandaci si mirosuri puternice, printre alti zeci de oameni ce asteapta, la fel ca si mine, dar probabil avand un alt scop. Astept sa soseasca un om in halat turquoise care sa se ocupe de mine, sa alunec intr-un vis profund pentru cateva ore, iar cand ma va trezi, viata mea sa se schimbe, sa fie mai buna.

Dupa vreo luna:
Si n-am cazut in visare, dar mintea mea a zburdat mai mult decat de obicei, in mod artificial. Totusi, inca nu s-a schimbat nimic. Inca.

Cuvinte (completata)

Nu ştiu, de fapt, să scriu. Înşirui doar cuvinte goale: pe o coală albă de hârtie, cu cerneală albastră, cu litere rotunde şi spre stânga înclinate, cu spaţii de dimensiuni neglijabile între ele; alteori apăs fără sfială, cu o aparentă lipsă de afecţiune, pe tastele goale de însemnări ale unei tastaturi uzate, învechite de vreme. Sunt doar un truditor în arta scrisului, încercând să redau lumea prin cuvinte, în timp ce degetele mele par a avea propria lor minte. Înşir cuvinte fără sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple şi comune, mult prea folosite de cei pe lângă care trec în fiecare zi. Simple cuvinte, cum ar fi „casă”, „căldură”, „prieten”, „suflet”, „cană”, „caiet” şi aşa mai departe. Cuvinte ca „dor” şi „putere”, dar şi ca „frică” şi „slăbiciune”. Uneori doar cuvinte de care sunt legată spiritual. Alăturate două câte două, apoi grupate chiar şi mai multe, ajung să formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat în strânsă legătură cu mine şi universul alb pe care încerc să îl umplu, permiţându-mi astfel să mă eliberez din închisoarea trupului.
Mi-aş dori să fie diferit. Să smulg un zâmbet de pe feţele cititorilor şi auditoriului. Să îi fac să se gândească şi să se răzgândească într-un ciclu infinit. Să fac minţile să plângă. Să ofer un sentiment real, rupt din imaginarul meu. Să îmi explorez propriu-mi univers în timp ce timpul îşi pierde existenţa şi devine egal cu sine însuşi, relevând astfel lucrurile ce merită cu adevărat ştiute.
Cum ar fi oare să reuşesc să creez o lume numai din cuvinte alese de mine? Cuvinte care să nu mai distrugă şi nici să nu mai spulbere visele nimănui. Aş reuşi oare să definesc astfel cu adevărat puritatea dintr-o simplă încercare, dintr-o simplă creaţie?
Şi poate că atunci când albastrul va predomina, iar greşeli nu vor mai fi, nici tăieturi, nici ghemotoace de hârtii pe podea, poate că atunci voi începe să învăţ, exprimându-mi cu adevărat trăirile. Până atunci - doar copilării ce îmi călăuzesc drumul spre reuşită.

,

Si iar m-am pierdut prin pasii unui dans infinit al unei amintiri inexistente.

Mld.

Totul se termina mereu cu o melodie.

Sa te urasc.

Nu stiu daca sa scriu cu lacrimi sau cu zambete pierdute in asfalt. Nu stiu daca sa ma gandesc la tot ca la un intreg, ca la o poveste, sau ca la o ultima felie ramasa din mult prea doritul tau intreg. Nu stiu daca ar trebui sa dau uitarii clipe petrecute intr-un locsor uitat de lume, printre iarba si pamant, sau sa retraiesc la nesfarsit aceeasi poveste fara continut.
Nu stiu nici macar ce reprezinti. Iti urasc felul de a vorbi, de a-ti aluneca printre buze zeci de cuvinte aparent calde, menite sa mangaie orice auditoriu. Iti urasc comportamentul arogant si atitudinea de superioritate.Iti urasc ochii ce par a fi recuperati de pe fundul oceanului, petele alea doua colorate puternic ce ma strapung cu fiecare secunda in plus petrecuta in fata ta sau in mintea ta. Iti urasc buclele de nisip ce le invarteam cu degetele si fata pana ce noaptea ne cuprindea cu totul si adormeam. Urasc atingerea pielii tale pe mana mea, la fel ca si sarutarile si lacrimile pierdute in urma acestora.
Vreau sa te urasc si pe tine. Sa te urasc atat de tare incat sa dispari in abisul intunecat al uitarii mele. Sa fii pedepsit pentru ca ai furat din mine rauri de placere si le-ai lasat sa alunece aiurea printre asternuturi, pierzandu-le pe vecie. Sa simti si tu durerea ce mi-ai sarutat-o si alungat-o, dar pe care ai reusit sa o aduci inapoi cu o singura privire. Caci tu m-ai deschis, largindu-mi orizonturile si facandu-ma sa imi doresc mai mult, dar te-ai pierdut in mine, intr-un intuneric pustiu, la fel ca o rafala de vant in aerul infinit.
Si am putut zari, cand ai plecat, doar cateva suvite din parul tau incurcat si doar cateva fragmente din pielea ta dezgolita de miscare de hainele ce o acopereau. Am ramas in mijlocul drumului, privindu-te cum te indepartezi prin praf, asteptand sa mai treaca un an, si inca un an in speranta de a reusi intr-un final sa te urasc iar tu, pur si simplu, sa dispari.

iar

O sa incerc sa revin cu o ploaie de cuvinte uitate, in speranta de a restabili dezordonata ordine specifica interiorului meu.

Cuvinte

Nu stiu,de fapt, sa scriu. Insirui doar cuvinte goale: pe o coala alba de hartie, cu cerneala albastra, cu litere rotunde si spre stanga inclinate, cu spatii de dimensiuni neglijabile intre ele; alteori apas fara sfiala,cu o aparenta lipsa de afectiune, pe tastele goale de insemnari ale unei tastaturi uzate, invechite de vreme. Insir cuvinte fara sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple si comune, mult prea folosite de cei pe langa care trec in fiecare zi. Simple cuvinte, ca si "casa", "incapere", "prieten", "suflet", "cana", "caiet" si asa mai departe. Cuvinte ca "dor" si "putere", dar si ca "frica" si "slabiciune". Uneori doar cuvinte de care sunt oarecum legata spiritual. Alaturate doua cate doua, apoi grupate chiar si mai multe, ajung sa formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat in stransa legatura cu mine si universul alb ce incerc sa il umplu. Si poate ca atunci cand albastrul va predomina, iar greseli nu vor mai fi, nici taieturi, nici hartii ghemotocite pe podea, poate ca atunci voi incepe sa invat, exprimandu-mi cu adevarat trairile. Pana atunci - doar copilarii.

normal

Dorinta de a schimba ceva crestea in ea cu fiecare secunda ce se scurgea. Privi spre mana, curioasa sa afle cat timp mai avea la dispozitie dar constata cu stupoare ca nu avea ceas. Nu intelegea de ce este atat de mirata - niciodata nu purta unul. Incerca sa isi gaseasca telefonul insa se lasa pagubasa, pierduta cu privirea in masa de oameni din jurul ei. Ii cauta privirea insa a lui era indreptata spre altcineva. Stia ca ar fi trebuit sa il sune. Daca nu ar fi avut un orgoliu atat de puternic, daca nu i-ar fi fost rusine, daca el i-ar fi multumit, ar fi putut inca alerga impreuna printre luminile din noapte ale orasului acesta aparent animat, dar in esenta lipsit de viata. Pentru un moment crezu ca si el se gandeste la acelasi lucru si incerca sa ii vorbeasca. Dar cuvintele i se transformara intr-un amalgam de sunete imperceptibile in jungla zgomotelor urbane. El o remarca, si pentru o secunda totul paru ca revine la normal, la normalul ei mult prea asteptat. Insa melodia se schimba si un alt ritm ii facu inima sa pulseze intr-un mod diferit, facand-o sa isi dea aseama ca asta este normalul lui pe care nu il mai poate schimba, normalul unei lumi din care ea nu mai apartinea de mult timp. Iesi astfel afara inspirand aerul rece ce ii sageta intr-un mod placut plamanii si traversa, cu increderea la pamant dar cu dorinta inca existenta, spre un nou inceput numai al ei. :)

Din cuvant in cuvant, spre amintire

Capitolul mi-a fost invadat de ploaie. Nedoritele cuvinte, alaturi de clipe si amintiri, picau din cer aterizand pe pamant cu un pleoscait silentios ce in mintea mea parea a avea proportii gigantice. Sunetul asurzitor imi perturba linistea, transformandu-se intr-o muzica zgomotoasa dar placut linistitoare. O liniste interioara ce n-am mai simtit-o de mult, ce n-am mai simtit-o de cand lucrurile s-au intors pe dos. Caci le-am daramat, fara sa vreau, in goana mea spre a gasi un raspuns la o idee ce nici macar nu reprezinta o intrebare. Un raspuns ce se ascunde atat de bine incat pare a nu exista. Si pornesc in nestire pe drumul nesfarsit al existentei, daramand atat propriile-mi vise si sperante, cat si pe cele ale celorlalti, fiind prea grabita sau poate prea neatenta ca sa le asez la loc. Atat de neatenta incat nu-mi dau seama cand trec pe langa ceea ce caut, uitand totodata motivul expeditiei mele prin necunoscuta-mi lume. Si, dand pe parcurs totul uitarii, ajung intr-un final sa uit de mine. Si atunci ce mai ramane de facut urmarind infinitul ce continua sa cada asupra-mi?

Lacrimi pentru natura

Nu credeam vreodata ca voi ajunge sa imi doresc mai mult decat orice sa fiu afara. Sa simt senzatia aceea de exterior, de libertate, si ca ochii sa imi fie orbiti de o lumina puternica, solara. Dorinta de a avea plamanii invadati de un aer nou, chiar si imbacsit de sute si mii de poluanti. Dorinta de a fii afara, printre monstrii de metal plimbatori pe cauciuc, printre uriasi ce se hranesc cu oameni si lucrurile lor apropiate, printre fieratanii lungi a caror extremitate superioara presupune ca lumineaza in planul nocturn. Dorinta de a ma pierde intr-o masa de oameni grabiti, cu privirile indreptate spre pamant, avand ca scop sa ajunga intr-un loc atat de cunoscut dar totodata atat de strain lor. Dorinta de a auzi, pe langa sunetul metalizat al orasului, suspinele unui mal ce este lovit la nesfarsit de catre un val infuriat ce isi doreste sa iasa din cotidian.
Insa deocamdata raman izolata intre patru pereti de culoarea piersicii ai unui apartament situat exact in mijlocul acestei jungle artificiale in care cine stie cand voi iesi din nou..

Clipa

Ai din cand in cand cate un moment in care se naste ceva inauntrul tau. Clipa aceea infima iti pare ca dureaza vesnic, si simti cum acel ceva din tine creste cu fiecare secunda in parte. Si pulseaza, pulseaza, pulseaza. O simti ca o inima secunda inauntrul tau, o inima straina, dar totusi a ta, ce vrea sa ti-o inlocuiasca pe cea actuala. Si totul depinde de tine si de vointa ta. Numai tu stii ce preferi cu adevarat. Uneori simti ca ai putere si reusesti sa inlaturi aceasta forma de viata, departe de interiorul tau. Dar alteori simti ca nu mai ai pic de forta, ca puterile ti-au secatuit complet, iar aceasta inima falsa creste suficient de mult incat ti-o inlocuieste pe cea reala, inlocuindu-ti totodata si adevaratele sentimente si trairi sufletesti, asemenea unui demon ce iti acapareaza pe nesimtite intreaga fiinta.
Si atunci ce faci? Iti lasi sufletul ascuns in umbra pentru eternitate, amintindu-ti din cand in cand cateva fragmente din trecutul ce iti pare acum atat de departe, uitand intr-un final de cum erai odata cu adevarat? Sau iti pastrezi intr-un coltisor ultimile forte si le pregatesti in secret hranindu-le cu speranta ca intr-o zi vei avea nevoie de ele pentru a porni la un atac interior, si vei reusi sa iti recuperezi adevarata identitate, odata pentru totdeauna? Sau, cel putin pana la urmatoarea clipa de ezitare..

deja e iarna.

Ma sperii cand vad pe geam atata zapada, atata alb. Inca mai am impresia ca e cald, inca visez la vara. Inca visez la nopti sub cer instelat, in mare, la nisip si scoici, la vacanta, sau cel putin la un inceput de toamna ruginie.
Prea tarziu.