din nou

La locul faptei:
E totul invelit intr-un verde albastrui murdar, inlocuit pe ico si colo de fel si fel de obiecte ruginite sau ingalbenite de vreme. Uitasem cum e sa astept la infinit printre gandaci si mirosuri puternice, printre alti zeci de oameni ce asteapta, la fel ca si mine, dar probabil avand un alt scop. Astept sa soseasca un om in halat turquoise care sa se ocupe de mine, sa alunec intr-un vis profund pentru cateva ore, iar cand ma va trezi, viata mea sa se schimbe, sa fie mai buna.

Dupa vreo luna:
Si n-am cazut in visare, dar mintea mea a zburdat mai mult decat de obicei, in mod artificial. Totusi, inca nu s-a schimbat nimic. Inca.

Cuvinte (completata)

Nu ştiu, de fapt, să scriu. Înşirui doar cuvinte goale: pe o coală albă de hârtie, cu cerneală albastră, cu litere rotunde şi spre stânga înclinate, cu spaţii de dimensiuni neglijabile între ele; alteori apăs fără sfială, cu o aparentă lipsă de afecţiune, pe tastele goale de însemnări ale unei tastaturi uzate, învechite de vreme. Sunt doar un truditor în arta scrisului, încercând să redau lumea prin cuvinte, în timp ce degetele mele par a avea propria lor minte. Înşir cuvinte fără sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple şi comune, mult prea folosite de cei pe lângă care trec în fiecare zi. Simple cuvinte, cum ar fi „casă”, „căldură”, „prieten”, „suflet”, „cană”, „caiet” şi aşa mai departe. Cuvinte ca „dor” şi „putere”, dar şi ca „frică” şi „slăbiciune”. Uneori doar cuvinte de care sunt legată spiritual. Alăturate două câte două, apoi grupate chiar şi mai multe, ajung să formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat în strânsă legătură cu mine şi universul alb pe care încerc să îl umplu, permiţându-mi astfel să mă eliberez din închisoarea trupului.
Mi-aş dori să fie diferit. Să smulg un zâmbet de pe feţele cititorilor şi auditoriului. Să îi fac să se gândească şi să se răzgândească într-un ciclu infinit. Să fac minţile să plângă. Să ofer un sentiment real, rupt din imaginarul meu. Să îmi explorez propriu-mi univers în timp ce timpul îşi pierde existenţa şi devine egal cu sine însuşi, relevând astfel lucrurile ce merită cu adevărat ştiute.
Cum ar fi oare să reuşesc să creez o lume numai din cuvinte alese de mine? Cuvinte care să nu mai distrugă şi nici să nu mai spulbere visele nimănui. Aş reuşi oare să definesc astfel cu adevărat puritatea dintr-o simplă încercare, dintr-o simplă creaţie?
Şi poate că atunci când albastrul va predomina, iar greşeli nu vor mai fi, nici tăieturi, nici ghemotoace de hârtii pe podea, poate că atunci voi începe să învăţ, exprimându-mi cu adevărat trăirile. Până atunci - doar copilării ce îmi călăuzesc drumul spre reuşită.

,

Si iar m-am pierdut prin pasii unui dans infinit al unei amintiri inexistente.

Mld.

Totul se termina mereu cu o melodie.

Sa te urasc.

Nu stiu daca sa scriu cu lacrimi sau cu zambete pierdute in asfalt. Nu stiu daca sa ma gandesc la tot ca la un intreg, ca la o poveste, sau ca la o ultima felie ramasa din mult prea doritul tau intreg. Nu stiu daca ar trebui sa dau uitarii clipe petrecute intr-un locsor uitat de lume, printre iarba si pamant, sau sa retraiesc la nesfarsit aceeasi poveste fara continut.
Nu stiu nici macar ce reprezinti. Iti urasc felul de a vorbi, de a-ti aluneca printre buze zeci de cuvinte aparent calde, menite sa mangaie orice auditoriu. Iti urasc comportamentul arogant si atitudinea de superioritate.Iti urasc ochii ce par a fi recuperati de pe fundul oceanului, petele alea doua colorate puternic ce ma strapung cu fiecare secunda in plus petrecuta in fata ta sau in mintea ta. Iti urasc buclele de nisip ce le invarteam cu degetele si fata pana ce noaptea ne cuprindea cu totul si adormeam. Urasc atingerea pielii tale pe mana mea, la fel ca si sarutarile si lacrimile pierdute in urma acestora.
Vreau sa te urasc si pe tine. Sa te urasc atat de tare incat sa dispari in abisul intunecat al uitarii mele. Sa fii pedepsit pentru ca ai furat din mine rauri de placere si le-ai lasat sa alunece aiurea printre asternuturi, pierzandu-le pe vecie. Sa simti si tu durerea ce mi-ai sarutat-o si alungat-o, dar pe care ai reusit sa o aduci inapoi cu o singura privire. Caci tu m-ai deschis, largindu-mi orizonturile si facandu-ma sa imi doresc mai mult, dar te-ai pierdut in mine, intr-un intuneric pustiu, la fel ca o rafala de vant in aerul infinit.
Si am putut zari, cand ai plecat, doar cateva suvite din parul tau incurcat si doar cateva fragmente din pielea ta dezgolita de miscare de hainele ce o acopereau. Am ramas in mijlocul drumului, privindu-te cum te indepartezi prin praf, asteptand sa mai treaca un an, si inca un an in speranta de a reusi intr-un final sa te urasc iar tu, pur si simplu, sa dispari.

iar

O sa incerc sa revin cu o ploaie de cuvinte uitate, in speranta de a restabili dezordonata ordine specifica interiorului meu.

Cuvinte

Nu stiu,de fapt, sa scriu. Insirui doar cuvinte goale: pe o coala alba de hartie, cu cerneala albastra, cu litere rotunde si spre stanga inclinate, cu spatii de dimensiuni neglijabile intre ele; alteori apas fara sfiala,cu o aparenta lipsa de afectiune, pe tastele goale de insemnari ale unei tastaturi uzate, invechite de vreme. Insir cuvinte fara sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple si comune, mult prea folosite de cei pe langa care trec in fiecare zi. Simple cuvinte, ca si "casa", "incapere", "prieten", "suflet", "cana", "caiet" si asa mai departe. Cuvinte ca "dor" si "putere", dar si ca "frica" si "slabiciune". Uneori doar cuvinte de care sunt oarecum legata spiritual. Alaturate doua cate doua, apoi grupate chiar si mai multe, ajung sa formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat in stransa legatura cu mine si universul alb ce incerc sa il umplu. Si poate ca atunci cand albastrul va predomina, iar greseli nu vor mai fi, nici taieturi, nici hartii ghemotocite pe podea, poate ca atunci voi incepe sa invat, exprimandu-mi cu adevarat trairile. Pana atunci - doar copilarii.

normal

Dorinta de a schimba ceva crestea in ea cu fiecare secunda ce se scurgea. Privi spre mana, curioasa sa afle cat timp mai avea la dispozitie dar constata cu stupoare ca nu avea ceas. Nu intelegea de ce este atat de mirata - niciodata nu purta unul. Incerca sa isi gaseasca telefonul insa se lasa pagubasa, pierduta cu privirea in masa de oameni din jurul ei. Ii cauta privirea insa a lui era indreptata spre altcineva. Stia ca ar fi trebuit sa il sune. Daca nu ar fi avut un orgoliu atat de puternic, daca nu i-ar fi fost rusine, daca el i-ar fi multumit, ar fi putut inca alerga impreuna printre luminile din noapte ale orasului acesta aparent animat, dar in esenta lipsit de viata. Pentru un moment crezu ca si el se gandeste la acelasi lucru si incerca sa ii vorbeasca. Dar cuvintele i se transformara intr-un amalgam de sunete imperceptibile in jungla zgomotelor urbane. El o remarca, si pentru o secunda totul paru ca revine la normal, la normalul ei mult prea asteptat. Insa melodia se schimba si un alt ritm ii facu inima sa pulseze intr-un mod diferit, facand-o sa isi dea aseama ca asta este normalul lui pe care nu il mai poate schimba, normalul unei lumi din care ea nu mai apartinea de mult timp. Iesi astfel afara inspirand aerul rece ce ii sageta intr-un mod placut plamanii si traversa, cu increderea la pamant dar cu dorinta inca existenta, spre un nou inceput numai al ei. :)

Din cuvant in cuvant, spre amintire

Capitolul mi-a fost invadat de ploaie. Nedoritele cuvinte, alaturi de clipe si amintiri, picau din cer aterizand pe pamant cu un pleoscait silentios ce in mintea mea parea a avea proportii gigantice. Sunetul asurzitor imi perturba linistea, transformandu-se intr-o muzica zgomotoasa dar placut linistitoare. O liniste interioara ce n-am mai simtit-o de mult, ce n-am mai simtit-o de cand lucrurile s-au intors pe dos. Caci le-am daramat, fara sa vreau, in goana mea spre a gasi un raspuns la o idee ce nici macar nu reprezinta o intrebare. Un raspuns ce se ascunde atat de bine incat pare a nu exista. Si pornesc in nestire pe drumul nesfarsit al existentei, daramand atat propriile-mi vise si sperante, cat si pe cele ale celorlalti, fiind prea grabita sau poate prea neatenta ca sa le asez la loc. Atat de neatenta incat nu-mi dau seama cand trec pe langa ceea ce caut, uitand totodata motivul expeditiei mele prin necunoscuta-mi lume. Si, dand pe parcurs totul uitarii, ajung intr-un final sa uit de mine. Si atunci ce mai ramane de facut urmarind infinitul ce continua sa cada asupra-mi?

Lacrimi pentru natura

Nu credeam vreodata ca voi ajunge sa imi doresc mai mult decat orice sa fiu afara. Sa simt senzatia aceea de exterior, de libertate, si ca ochii sa imi fie orbiti de o lumina puternica, solara. Dorinta de a avea plamanii invadati de un aer nou, chiar si imbacsit de sute si mii de poluanti. Dorinta de a fii afara, printre monstrii de metal plimbatori pe cauciuc, printre uriasi ce se hranesc cu oameni si lucrurile lor apropiate, printre fieratanii lungi a caror extremitate superioara presupune ca lumineaza in planul nocturn. Dorinta de a ma pierde intr-o masa de oameni grabiti, cu privirile indreptate spre pamant, avand ca scop sa ajunga intr-un loc atat de cunoscut dar totodata atat de strain lor. Dorinta de a auzi, pe langa sunetul metalizat al orasului, suspinele unui mal ce este lovit la nesfarsit de catre un val infuriat ce isi doreste sa iasa din cotidian.
Insa deocamdata raman izolata intre patru pereti de culoarea piersicii ai unui apartament situat exact in mijlocul acestei jungle artificiale in care cine stie cand voi iesi din nou..

Clipa

Ai din cand in cand cate un moment in care se naste ceva inauntrul tau. Clipa aceea infima iti pare ca dureaza vesnic, si simti cum acel ceva din tine creste cu fiecare secunda in parte. Si pulseaza, pulseaza, pulseaza. O simti ca o inima secunda inauntrul tau, o inima straina, dar totusi a ta, ce vrea sa ti-o inlocuiasca pe cea actuala. Si totul depinde de tine si de vointa ta. Numai tu stii ce preferi cu adevarat. Uneori simti ca ai putere si reusesti sa inlaturi aceasta forma de viata, departe de interiorul tau. Dar alteori simti ca nu mai ai pic de forta, ca puterile ti-au secatuit complet, iar aceasta inima falsa creste suficient de mult incat ti-o inlocuieste pe cea reala, inlocuindu-ti totodata si adevaratele sentimente si trairi sufletesti, asemenea unui demon ce iti acapareaza pe nesimtite intreaga fiinta.
Si atunci ce faci? Iti lasi sufletul ascuns in umbra pentru eternitate, amintindu-ti din cand in cand cateva fragmente din trecutul ce iti pare acum atat de departe, uitand intr-un final de cum erai odata cu adevarat? Sau iti pastrezi intr-un coltisor ultimile forte si le pregatesti in secret hranindu-le cu speranta ca intr-o zi vei avea nevoie de ele pentru a porni la un atac interior, si vei reusi sa iti recuperezi adevarata identitate, odata pentru totdeauna? Sau, cel putin pana la urmatoarea clipa de ezitare..

deja e iarna.

Ma sperii cand vad pe geam atata zapada, atata alb. Inca mai am impresia ca e cald, inca visez la vara. Inca visez la nopti sub cer instelat, in mare, la nisip si scoici, la vacanta, sau cel putin la un inceput de toamna ruginie.
Prea tarziu.

In oglinda.

„Tu esti eu, nu? Adica eu sunt tu. Adica suntem una si aceeasi?” se intreba privindu-si reflexia in oglinda. „Dar nu are cum. Tu nu simti ce simt eu. Sau simti? Eu sunt aici, tu esti acolo. Cum e dincolo? Te simti la fel de rece si lipsita de viata? Te simti sau ma simt. Adica ne simtitm la fel? Tu aici te simti singura, nu te simti tu. Poate din cauza asta nu te simti tu, ci te simti eu. „
Si din nou niciun raspuns. O pereche de ochi cenusii o privea speriata de dupa o perdea de suvite negre de par, ce ii acopereau in acelasi timp trupu-i gol, slab, alb.
„Iti misti buzele, dar fara niciun rezultat. Eu ma aud pe mine. Tu ar trebui sa ai un timbru diferit, nu? Eu sunt unica. Asa mi-a zis cand ma tinea de mana si ne plimbam sub stele. Dar daca nu ma mai tine de mana de ceva vreme incoace, poate ca nu mai sunt unica. Poate ca sunt obisnuita, uratita de atatea lacrimi, uscata de vreme si rece de ploaie..asa ca si tine. Nu. Nu pot fi asa. Eu nu te inteleg. Tu nu ma intelegi. Suntem diferite, asta sa fie clar. Tu esti doar..o copie de-a mea. Tu doar vrei sa fi ca mine, insa nu reusesti. Tu vrei sa ai o viata, ca si mine, dar esti de fapt un suflet aruncat in umbra. Esti eu care am murit cand el a plecat, atunci ne-am distantat. Da da, asa a fost, asa e. Am fost candva un intreg, dar acum esti ceea ce eu vreau sa uit. Nu ne mai asemanam de loc. Te rog sa pleci, imi aduci aminte de..”
Si inchise ochii. Nu putea continua. Trebuia doar sa uite, simtea ca trebuie sa uite, sa se refaca, sa devina cineva mai puternic. Avea forta in ea, stia asta. Trebuia doar sa paseasca inainte pe un drum nou, si sa dea uitarii tot, absolut tot. Insa, daca o priveai mai atent, inauntrul ei, parea de fapt a fi licarirea de speranta a umbrei sterse a timpului . Parea a fi o lumina ce abia palpaia, incercand sa evadeze prin crapaturile pietrelor din suflet. Era insa capturata in interior, privata de libertata si de orice zambet.

Te las. (din tren)

Avea drumul indreptat spre o serie infinita de intrebari.
Avea gandul fragmentat si ascuns in cateva sticle goale, aruncate pe undeva pe jos pe langa el.
Mintea ii era pierduta in umbre cenusii, fugitive, pe peretii darapanati ai unei case indepartate.
Sunetul infundat al fiintei lui se furisa printre corzile unei chitari dezacordate si aluneca spre randurile scrise cu litere mici ale unei povesti total diferite.
Ciudat era ca, desi presati de timp si prieteni, prin comunicarea noastra nonverbala ne puteam intelege.
Eu aveam raspunsurile, doar ca nu le intelegeam, nu stiam ale cui apartineau si ce era cu ele. Intrebarile erau ale tale.
In sticlele mele erau indesate amintiri, iar fara tine nu m-as fi putut gandi la ele. Eu schimbam directia umbrelor cu multa lumina, iar sunetele mele erau pierdute de tot.
Aveai..
Eram..
Urat e ca astazi nu esti al meu. Te las in infinitul tau cu incertitudinile tale.
Te las.

Aberatii.

Am crezut ca voi intelege sensul aberatiilor mele, ca le voi pricepe rostul. Dar ele nu au rost, sunt create fara motiv. Desi poate ca sunt increate, dezvaluindu-si adevarata natura in timp, pacalindu-ma pe mine si facandu-ma sa cred ca aceasta aparitie iluzorie este de fapt reala, ca are o identitate ce ar trebui cautata si gasita.
Credibilitatea existentei lor este aparent plauzibila si ma determina sa ii caut acest sens imposibil de inteles, sleindu-mi toate puterile mentale, secatuindu-ma usor, usor pe dinauntru de viata si de orice urma de ratiune.

Zece mii

Zece mii de stele se uita la mine. Una e mov, alta e turquoise. Una e verde iar alta portocalie. Una e alba iar alta e grena. Alta nu e aici.
Zece mii de culori fuzioneaza involuntar in fata ochilor mei. Unele formeaza niste pete mari, urate, inchise, cu un aer sinistru. Altele formeaza niste pete mici, niste buline vii si vesele. Altele par a nu forma nimic.
Zece mii de sunete se aud simultan. Unele,impreuna, imi zdruncina creierul, sunt urat zgomotoase. Altele imi zdruncina lumea facandu-ma sa ma simt eu. Cateva sunt insa asezate aiurea, nu vor sa formeze nimic.
Zece de mii de oameni trec pe langa mine. Unii formeaza grupuri zgomotoase, stranii. Altii sunt vii si veseli. Cativa sunt incolori, incercand sa treaca neobservati..

Trebuie..

Mi-am pus casca pe cap. Cateva fire imi atarna pe fata, altele se incurca printre suvitele mele de par. Mi-e frica. Simt o vibratie ciudata in cap. Instinctiv ma sprijin de perete.
-Stai nemiscata, Amelia, altfel vei strica totul!
Incerc sa ma concentrez si sa imi controlez reactiile. Trebuie sa am incredere in el. De obicei fratii mai mari obisnuiesc sa isi tachineze surorile, mai ales cand acestea au numai doisprezece ani; dar el mereu a fost atent cu mine si a stiut sa imi ofere ceea ce era mi bun incat stiu ca nimic nu poate fi periculos.
-Odata ce incepi, timpul se va opri aici. Nu conteaza daca dupa Bariera vor trece ore, zile sau saptamani - noi, restul, nu vom simti nimic. Esti cea mai tanara jucatoare care vrea sa treaca Dincolo. Esti pregatita?
-Sunt gata! am raspuns cu o voce sigura si am inchis ochii.
Deodata simt cum ma ridic. Simt cum ma indepartez, mai usoara, parasindu-mi corpul. O ceata densa, intuneric bezna si apoi un frig cumplit. Nicio stea, nicio licarire. Se aude slab sususrul unei ape. Il urmez. Pe masura ce inaintez, sunetul se intensifica si o umezeala se simte in aer. Cred ca hoinaresc prin intuneric de cateva ore, cand simt ceva ud la picioarele mele. In orice directie m-as indrepta este la un moment dat apa.
Inaintez. Volumul apei creste cu fiecare pas pe care il fac, pana cand intreg corpul imi este scufundat. Sunt nevoita sa inot, insa imi este greu sa imi misc mainile in apa rece ca gheata. Incerc sa prind avant din picioare: cine stie cat voi rezista fara sa respir?
Nu mai am forta. Inot de minute bune. Spre surprinderea mea, corpul nu cere oxigen. Doar ca nu mai am putere. Inot din ce in ce mai incet, iar la suprafata nu ma pot ridica. E ceva tare, metalic, care ma impiedica sa ies de aici. Ma simt ametita si incep sa cred ca nu mai pot continua. Inchid ochii si ma las invaluita de o senzatie placuta, de caldura, in timp ce o voce groasa, joasa, se aude ca dintr-un fundal indepartat: "Sfarsitul primei vieti!"
Deschid ochii ca dupa un somn adanc. Ma aflu intr-un fel de padure ciudata cu stejari si fagi batrani, cu tulpini groase si zgrunturoase. E seara. Am senzatia aceea ciudata cum ca as fi urmarita de cineva. Nu mi s-au dat instructiuni. Nu stiu ce trebuie sa fac, incotro sa ma indrept. Doar simt, atat. Simt ca tot ceea ce trebuie sa fac este sa supravietuiesc.
Ma avant in desisul padurii. Odata cu trecerea timpului, cerul se intuneca din ce in ce mai mult iar senzatia ca cineva este in spatele meu se intensifica. De pe o creanga din dreapta mea, o bufnita ma priveste fix. Se aude un fosnet de undeva din spate iar aceasta zboara scotand un sunet ciudat. Creanga pe care a stat asezata cade cu putere la doar cativa centimentri de piciorul meu. Ma intorc si sunt ingrozita: o femeie goala, fara chip si cu un trup atletic ma strange puternic de brat. Tip, dar nu ma aude nimeni. Isi apropie mana de fata mea insa stiu ca trebuie sa opun rezistenta. Ripostez, dandu-i mana la o parte.Ii simt energia, dar simultan o simt si pe a mea. Cand o ating, mainile imi frig si o ard. Nu stiu de ce, dar simt ca daca ma concentrez o pot face din nou. Mi-am ridicat mainile in aer. Scantei de foc tasnesc din ele. Le indrept inspre ea si intregul corp i se lumineaza. Se fereste. Se pare ca nu ii place lumina si aldura. Ma apropii de ea. O vad cum se pregateste sa ma atace, sa ma transforme intr-un cub de gheata. Dar eu sunt opusul ei. Am sansa sa o inving, stiu asta. O strang in brate in timp ce ea tipa: "Vroiam doar un chip nou, elibereaza-ma!" insa o las sa sufere in continuare. Suntem amandoua cuprinse de flacari. Flacara creata este atat de puternica incat totul se lumineaza. Dupa cateva clipe, intre bratele mele nu se mai afla nimic. Pe jos - doar cenusa. S-a terminat.
Vocea cea groasa se aude din nou: "A doua viata este salvata!".
In dreptul meu apar doua carari. Pe un panou virtual, aparut din neant, este scris un mesaj cu niste litere ciudate pe care, spre surprinderea mea, le inteleg: "Alege stanga pentru infruntarea Dragonului fara inima sau dreapta pentru intalnirea cu Oracolul." Mai jos, cu litere minuscule, scrie: "Decizia este rezultatul jocului".
Nu mai vreau o alta lupta. Nu sunt in stare, nu este de mine. Aleg cararea din dreapta. Din nou totul se intuneca in timp ce vocea misterioasa raspuna din nou, mai puternic decat pana acum: "Ai pierdut. GAME OVER"
Deschid ochii in camera cu cei patru pereti albastri ai fratelui meu. Cad in genunchi. Nu pot sa cred cele auzite. Imi dau casca jos cu miscari lente,in timp ce cateva lacrimi imi curg pe obraz. Emi se aseaza langa mine.
-Nu esti pregatita. Mai este nevoie de timp si de exercitiu pentru a reusi, pentru a castiga, pentru a trece testul. Nu este doar un joc, Amelia, este o lectie de viata.
Iese din camera cu pasi marunti. Privesc casca cu atentie si mi-o asez din nou pe cap. Apas butonul calculatorului si inchid ochii. "De data asta voi reusi. Trebuie, pentru a fi ca ei. Trebuie.."

Cuvinte

Nu mi-as fi imaginat ca pot inlocui "eu" si "tu" cu "noi". Nu mi-as fi imaginat ca doua cuvinte se pot contopi cu atata placere, dorinta, iubire, ca apoi sa se desparta brutal, intr-un mod barbar, in aceleasi doua cuvinte fara niciun camp de legatura. Insa despartirea a fost imperfecta din cauza bruscarii, cauzand dislocari ale semnificatiilor acestora. "E"-ul este retezat iar "t"-ului i-au cazut aripile. Daca s-ar contopi din nou nu ar mai putea forma aceeasi senzatie ca cea initiala. Vor astepta, deci, sa isi gaseasca componentele sau cel putin sa le creasca altele noi pentru a putea forma impresii noi alaturi de alte cuvinte. De nu, isi vor cauta partile retezate pe veci.

Music. Soul.

Stai si te gandesti si iti dai seama intr-un final ca totul in jurul tau e muzica. De la fiecare pas la fiecare lovitura, la fiecare picatura de apa. De la un simplu ton la o linie melodica.
Nu putem trai fara muzica, asa cum nu putem trai fara aer. E in mine, in tine, in fiecare dintre noi.

Postul asta e pentru Alex. Care lucreaza din greu si si-a facut recent cont pe myspace.
DATI CLICK!!!! :">

Baby

Baby, imi pare rau ca am fugit, dar stii bine ca nu reusesc sa infrunt astfel de situatii. Stii bine ca incerc sa evit durerea, desi niciodata nu reusesc. Si stii la fel de bine ca nu am intentionat sa te fac sa te simti asa..
Tare mult as vrea sa nu mai fug. Sa nu te mai las singur pe banca in timp ce eu ma indrept spre nicaieri fara sa privesc inapoi inspre tine. La fel de mult as vrea sa te vad zambind, sa te vad fericit.
Nu stiu sa provoc fericirea aia absoluta pe care o cauta toata lumea. Ai incercat sa ma inveti, insa nu ai reusit. Mai bine ai lasa-o balta, e spre binele tau.
Serios. Nu vreau sa dramatizez si nici sa joc teatru cu tine. Stii ca nu pot iubi. Stii ca nu pot fi romantica si ca nu pot fi ca celelalte fete. Iar tu cauti acel ceva pe care eu nu il voi putea avea vreodata.
Eu plec in lume. Am sa fug departe si nu planuiesc sa ma intorc prea curand. Vreau ca tu sa ma uiti. De tot. Sa-mi uiti numele, chipul, vocea. Eu nu te merit, iar tu nu meriti sa te tratez ca inainte. Incearca sa crezi ca a fost doar un vis urat.
Eu nu te voi uita.
A ta, Amelia.