Gol

Camera era goala, iar singura lumina ce patrundea prin coltul spart al geamului taia podeaua cu o linie parca speriata. Zidurile scorojite cu var cazut pe podea pareau ca striga infundat de sub posterele dezlipite si incretite de atatia ani si umezeala.

O saltea aruncata intr-un colt de camera, un scaun fara un picior asezat langa un birou plin de praf si de foi mototolite, o biblioteca plina de carti mucegaite si un maldar de lucruri neidentificate intr-un loc mult prea intunecat.

Pic. Pic. Pic.

Cate o picatura se scurgea din teava din perete. Daca si-ar fi trecut mana pe dedesubtul ei, ar fi avut suficient timp cat sa nu se ude. Daca ar fi stat asa mai multe secunde, cu siguranta apa s-ar fi transformat in acid, iar acidul i-ar fi gaurit pielea, tesutul, osul, ar fi trecut prin mana si ar fi ars podeaua.

Pic. Pic. Pic.

Se simtea in picaj.

Statea pe loc, in genunchi.

Stia ca daca nu sufera, nu va putea scrie nimic. Dar nu suferea. Nu simtea. Era gol pe dinauntru. In el urlau zeci de voci, sute de idei, mii de ganduri care voiau sa iasa afara, sa spuna o poveste doua-trei – zece mii dar, ca de obicei, nu se concretizau pentru ca nu aveau forta sa iasa afara.

Se uita in gol.

Se uita in gol si statea pe loc.

Statea pe loc, in genunchi.Genunchi amortiti, ce parca nu mai erau ai lui.

Cu unghiile-i crescute zgaria varul de pe perete.

Pana ieri isi zgariase mainile. Picaturi intarite de sange se mai vedeau pe podea, sub dara de lumina.

Zgaria si isi rupea unghiile, pielea, degetele pana simtea ceva.

Dar nu simtea. Nu mai avea ce. Nici durere, nici placere, nici dorinta.

Era gol.

Gol de vise, gol de speranta. Gol de suflet. Doar vocile il mai umpleau. Asa stia ca nu e singur, dar nu gasea nicio modalitate sa le scoata afara.

Stia ca e nebun. Dar nu ii mai pasa de mult.

Tic-tac

Incerci sa ajungi la timp. Nu stii exact unde. Dar trebuie sa fii acolo, trebuie sa vezi cu ochii tai.

Sa vezi ce?

Tic-tac.

A mai trecut o secunda. O clipa pierduta fara sa simti absolut nimic. Un moment in care ai vrut sa ai mai mult decat poti lua, un moment in care pana la urma nu ai mai luat nimic.

Tic-tac, tic-tac.

Ochii iti lucesc ca plini de viata. Aproape te crezi cand iti spui ca poate nu esti mort pe dinauntru.

Ai genele albe de la atata praf si maini inghetate de la frigul dinauntrul tau.

Tu, frig, praf.

El, cald, pulbere.

Ea, dura, fara culoare.

Ce cautai de fapt?

Casa odata plina de viata e acum goala. Fara mobile, fara covoare. Fara tablouri sau tapet pe pereti.

Ai luat tot.

Ai luat mirosul, ai luat culoarea. Ai luat pana si tensiunea din aer.

Ai luat tot. Si nici macar nu ai pastrat ceva.

Nimic.

Acum, in casa, niciun sunet. Doar ceasul. Observi ca nici macar el nu te mai asculta. E cu doua ore inainte.

Sau esti tu cu doua ore dupa?

Ai ramas in urma cu tot. Cu munca, cu propriile-ti visuri, cu viata. Nu mai stii ce trebuia sa faci si de ce.

Chiar era important pentru tine?

Mergi inainte. Un pas dupa celalalt. Repede. Din ce in ce mai repede. Incerci sa nu te impiedici. Niciodata nu ai fost mai atent de atat. Atent si totodata nepasator. Ciudat, nu?

Mersul se tranforma in fuga. Alergi. Alergi repede. Repede-repede. Din ce in ce mai repede. Simti cum pe corp ti se preling picaturi de sudoare. Sau sunt lacrimi?

Te arde. Fiecare picature fassaie cand iti atinge pielea. Ai lacrimi de acid.

Oare ce ai mai distrus cu ele?

Ajungi iar la vise si visuri. Sperante inabusite in fata de perna. Lacrimi inghitite pe ascuns. Zambete sterse de podul palmei. Fericire uitata de mult, de tot.

Ai distrus tot. Ai distrus tot in timp ce incercai sa ajungi acolo.

Ce e acolo?

Unde e acolo?

Habar n-ai de nimic.

Nu stii ce vrei. Nu stii ce simti. Nu stii ce crezi. Nu stii nimic.

Te minti singur zi de zi, seara de seara, ceas dupa ceas.

Dar pana si ceasul a luat-o razna.

Incerci sa ajungi la timp. Dar nu iti dai seama ca ai intarziat deja de mult.

Poti sau nu

"Poti sa faci mai mult decat atat."

Poti mai mult decat da te trezesti intr.o dimineata presata de de timp in timp ce telefonul iti zbarnaie in ultimul hal. Poti mai mult decat da te grabesti sa ajungi la jobul ala mizer unde stai zilnic vreo 10-12 ore alaturi de niste oameni care se prefac ca sunt draguti in timp ce te ignora dandu-ti ordine. 

Poti mai mult decat sa te intorci noaptea acasa, abia stand in picioare dupa ce ai incercat sa mai prinzi un seminar la facultate pe o ultima suta de metri. Poti mai mult decat sa stai in miez de noapte sa gatesti pt ca nu iti permiti sa  iti spargi salariul ala infect de nici nu pare ca termini doctoratul. Poti mai mult decat sa incerci să adormi singura in fiecare seara dar sa dureze ore pana sa reusesti sa adormi pentru ca te gandesti la cat de singura esti. Poti face mai mult decat sa adormi exact cand trebuie sa o iei de la capăt.. 

Si totusi nu o faci.

Si melodia ta altadata preferata devine acum sunetul pe care nu mai suporti sa il auzi in fiecare dimineata.

Stai si te inghesui intr-un metrou supra aglomerat dupa ce abia te-ai strecurat printre sutele de oameni ce parca stau pe loc in pasaj la Unirii. Dar nu te gandesti, pe moment, ca poate si ei incearca sa se strecoare si ii impiedici tu. Stai lipita in ficare zi de alti oameni, le simti parfumul, le simti frica, le simti frustrarile si lipsa de chef, de viata, de somn, simti o mana cum parca te cuprinde de umeri si intorci capul usor speriata pentru ca i-ai simtit parfumul. Si speri din tot sufletul ca e el, pentru ca de mult nu te-a mai cuprins asa de umeri, iar apoi metroul accelereaza brusc si aproape cazi, tu si celelalte sute de suflete din jurul tau. Aproape, pentru ca nu ai unde sa cazi, atat  e de aglomerat. Si simti cum te cuibaresti la pieptul lui si pentru o secunda te bucuri, pentru ca nu ai mai facut asta de atata timp. 

Dar te uiti apoi, fugar, peste umar si iti dai seama ca nu il cunosti, ca e pur si simplu un tip care vrea si el sa ajunga odata la munca, care cu o mana isi tine telefonul in fata ochilor iar cu cealalta incearca sa se tina de bara de metal din spatele tau si te atinge fara sa isi dea seama iar tu, ca proasta, speri  sa fie altcineva. Si iti dai  seama cat de mult timp a trecut de cand nu te-a mai atins cineva.

Click-click. Degetele iti alearga pe tastatura lipsita acum de litere. Iti alearga in nestire, apoi o loveste, usor, usor, apoi mai tare apoi si mai tare dupa care se aude un clik mai slab urmat de vreo 20 mai adanci si parca auzi ceva dar de fapt nu te concentrezi pentru ca tu inca nu ai ajuns acolo. Esti la birou, esti in fata monitorului aluia relativ nou dar mintea ta e departe. Nici tu nu stii unde e de fapt. Poate te gandesti la o vacanta, poate te gandesti la in ce ritm o sa se miste astazi limbile de la ceas sau poate ca doar te pregatesti moral sa iti pui si tu lucrurile in ordine, 

Alea din casa, ca de alea din viata nic nu mai ai timp. Sau chef. sau poate ca nici nu ai ce lucruri sa iti asezi in viata pentru ca nu ai mai facut ceva palpitant, ceva wow, ceva iesit din comun in ultimile luni. 

Cand a fost ultima data cand ai iesit in oras?

Click click click.

Cand a fost ultima data cand ai iesit cu un baiat?

Click click

Cand a fost ultima data cand ai dansat fara sa iti peste de cei din jur?

Click

Nu mai stii nimic,

Nici de tine, nici de el.

Nu mai stii de nimic.

Ai stiut vreodata?

Iesi pe hol si iti aprinzi o tigara. Mainile iti tremura. Iti dai seama ca, de fapt, nici nu iti place sa fumezi. 

Dar seamana cu gustul lui.

Ca doi adulti

Eram mici si ne iubeam ca doi adulti. Adică fara tunete si fulgere, fara lacrimi in ochi la fiecare plecat acasa. Fara alergaturi de mana prin parc, fara te-iubesc-uri spuse pe furis. Fara amintiri lăsate pe perete sau flori culese de pe camp. A fost o iubire îmbătrânită, mult prea rigidă pt varsta aia. Cu iesiri selecte, prieteni si părinti. Cu teatre si cinematografe. Cu brate in loc de mâini si frunti in loc de buze.
Ne iubeam ca doi adulti. Dar macar, pe atunci, ne iubeam.

The coffee guy (nr.3 din seria "M-as fi putut indragosti de tine")

M-as fi putut indragosti de baiatul care vinde cafea in drum spre biroul meu. Cum sa nu te indragostesti de cineva care incremeneste de frig ca sa iti ofere tie ceva cald? Mi-as fi luat o cafea in fiecare dimineata. Poate mi-as fi luat una si pe dupa amiaza, pentru o simpla pauza de tigara. Ca sa ma trezesc. Ca sa il vad, din nou, cum imi prepara cafeaua cu atata migala, tremurand. De frig sau de emotie, nici eu nu as stii. Probabil ca nici el. Probabil ca nici ar banui ca l-as privi de pe geamul de langa birou. L-as vedea cum sta jos, cum se ridica, cum isi aprinde cate o tigara. L-as vedea cum vorbeste cu fiecare barbat imbracat la costum ce se uita intr-un mod evident catre ceasul imens de pe mana lui. L-as vedea vorbind cu corporatiste cocotate pe tocuri cui ce comanda pe fuga cate un latte si se fac apoi nevazute, intrand intr-una din numeroasele cladiri de birouri din zona. Eu as sta la geam si as fi geloasa pe fiecare fetiscana cu care ar vorbi, as fi geloasa pe fiecare cafea pe care o prepara si pe fiecare tigara ce ii atinge buzele si mi-as dori sa ma trezeasca in fiecare dimineata cu miros de cafea proaspat macinata si spuma de lapte cu scortisoara.
M-as fi putut indragosti de baiatul care vinde cafea in drum spre biroul meu. Pacat ca nu beau cafea.

Marius (nr.2 din seria "M-as fi putut indragosti de tine")

Cred că de tine ar fi cel mai simplu dar, totodată, cel mai greu să mă îndrăgostesc. Pentu că tu mă asculți și mă ignori în același timp, pentru că tu mă chemi și mă alungi într-o fracțiune de secundă. Pentru că tu ești cel care mă cheamă și apoi fuge, și tot tu ești cel care îmi spune adevărul și apoi mă minte cu nerușinare. Pentru că tu.

Cu tine ar fi cel mai simplu și cel mai greu. Poate chiar am fost pe aproape, poate chiar nu s-a întâmplat deloc. Ai fugit și te-ai întors, ai vorbit și ai tăcut, ai venit și ai plecat.

Cu tine am reușit fără să încerc și cu tine am început dar am și terminat. Mi-ai arătat ce înseamnă să vrei, să speri, să te chinui, să reușești si să o lași baltă. Și toate astea fără să îmi spui exact ce și dacă ai vrut cu adevărat să îmi spui ceva.

Cu tine am zâmbit. Cu tine am văzut apusul. Cu tine am cantat, cu tine am râs, cu tine am plâns, cu tine am povestit. Am stat seri la rând citit la telefon o carte și ne-am împărtășit cele mai ascunse gânduri. Cu tine m-am ascuns de privirile celor din jur, cu tine am văzut lumea cu alti ochi. Ne-am plimbat prin parcuri părăsite și ne-am împărțit pachetul de acasă. Am stat nopți întregi de vorbă, dar și nopți întregi fără să spunem nimic. Am dormit împreună fără ca măcar să ne îmbrățișăm dar ne-am și trezit privindu-ne de parcă totul ar fi avut sens. Ne-am jucat, ne-am mângâiat, ne-am speriat. Mi-ai învâțat melodiile și mi-ai cântat și eu m-am pierdut. Ți-am învățat parfumul și acum tresar de fiecare dată când îl simt pe stradă la oricine altcineva. Ne-am făcut cadouri și am plâns și am împodobit bradul de Crăciun împreună.

Te-am văzut treaz, te-am văzut beat, te-am văzut calm, te-am văzut furios, te-am văzut gelos dar și nepăsător. Ne-am zis cuvinte frumoase și ne-am înjurat și ne-am întrecut în orgoliu. Am scris împreună, am învățat împreună, ne-am și certat împreună, deși de cele mai multe ori ne-am certat singuri. Am așteptat un tren împreună în aceeași gară, am văzut apusuri de soare și am căutat culori, cuvinte, sunete.

Ne-am căutat fericirea împreună dar, totodată, și separat. Ne-am găsit, dar ne-am ignorat. Nu am încercat dar nici nu am eșuat.

M-aș fi putut îndrăgosti de tine. M-aș fi putut îndragosti de mâinile tale, de ochii tăi, de buzele tale. M-aș fi putut îndrăgosti de felul în care scurgi uleiul de pe cartofii prăjiți, de felul în care sforăi, de felul în care închizi ochii și lași capul întro parte atunci când vine versul ăla care îți place ție mai mult, de felul în care te îmbraci, de felul în care dormi, de felul în care conduci, de felul în care dansezi, de felul în cate te iei de mine sau de felul în care mai tragi un fum din țigară. Dar tu ai preferat să alegi totul și nimic în același timp. Ai gâdilat corzile a zeci de fete și chitări și ai ignorat ce era cel mai important pentru tine. Ți-ai căutat fericirea în sute de locuri în același timp, și ai pierdut-o de fiecare dată. Ai încercat să găsești un sunet pentru fiecare moment în parte, dar nu ți-ai dat seama că ai fi putut să surzești pe parcurs.

M-aș fi putut îndrăgosti ușor de tine, dar am preferat să nu o fac. Ar fi fost mult prea greu.

Maria (nr.1 din seria "M-as putea indragosti de tine")

Te-as saruta, daca m-ai lasa. Te-as tine de mana si te-as plimba prin gradina botanica a mintii mele. Apoi m-as indragosti de tine. M-as indragosti de fiecare fir de par blond de-al tau si de fiecare deget lung si slab ce odata obisnuia sa atinga cu sfiala corzile unei chitari. De ce nu mai canti? Imi placea sa cred ca sunetele tale erau pentru mine. Imi placea sa cred ca melodiile sunt ale noatre si ca tu simti de fiecare data cand indraznesc sa te privesc pe furis din spatele copacului ala gros de la Braila. Mi-e frica sa iti spun ce simt. Mi-e frica sa iti spun ca nu imi doresc nimic mai mult decat sa fi a mea. Mi-ai arata in fiecare seara zeci de costelatii, pe care nici tu nu le-ai stii. Le-ai putea inventa totusi, nu mi-ar pasa. Am putea aduna impreuna nisipul din tenisi si blugi si l-am putea pastra intr-un borcan pentru a ne aminti ca am fost in Vama impreuna. Am putea imparti acelasi cort. Acelasi izopren. Acelasi sac de dormit. Te-as tine in brate ca sa nu ingheti de frig si as tremura langa tine, privindu-te cum adormi langa mine. Ti-as cumpara Nutella si am manca impreuna,pe patura. As deveni chiar si vegetarian pentru tine. Nu vreau decat sa ma lasi sa te cunosc. Sa nu-ti fie frica, te rog. Nu ma goni, nu ma alunga. Nu ma ignora, nu fugi de mine. Nu ma lasa balta si nu rade de mine. Desi ador sa te vad zambind. Lasa-ma doar sa iti spun un “buna”. De restul o sa ma ocup eu.

Ai gust de carti.

"Ai gust de carti." ii zise. "Ai gust de carti si miros de iarna. Miros de iarna iar din pielea ta ies aburi de ceai. Ceaiul ala de rodii care iti place tie atat de mult. Iti place mult, dar incomparabil cu cat imi place mie de tine. Ce imi place, ma intrebi? Nici eu nu stiu mai exact. Ma faci sa ma intreb asta zi de zi. Zi de zi in care prin mine trec fluvii de dor si valuri de ura. Valurile mele pe care le vad aruncate, de pe geam. Geam care a crapat de atata frig de iarna. Iarna care ne-a tinut departe unul de celalalt,ca pentru o eternitate. O eternitate de dimensiunea unui vis, intr-o camera inghesuita si cu un tavan ce parca voia sa atinga podeaua. Podeaua pe care ne-am iubit de atatea ori, lipsiti de intunericul caldurii de iulie. Iulie in care am pornit eu la drum. Drum care m-a adus la tine. Tu care aparent esti aici, doar ca aici-ul tau nu coincide cu al meu. Al meu care esti tu. Sau care cel putin asa credeam. Asa este? Sau am fugit eu din nou? Ai gust de carti. Doar ca nu am reusit sa le termin vreodata. Le-am lasat pe noptiera, asa cum m-au lasat si ele pe mine in mijlocul universului lor imaginar din hartie inscriptionata cu semne negre si ciudate. Si asa s-a dus totul."

Mi-ai furat marea si ai baricadat-o in spatele ochilor tai. Acum, cand te privesc, ma simt ca acasa.

Scrisoare egoistă către iubitul meu

Ai dispărut, din nou, într-un abis întunecat de praf, abia reuşind să zăresc şi să memorez o ultimă imagine a ta. Ai plecat iar, pentru o perioadă nedeterminată de timp, pentru a mai opri pe cineva din a se pierde în infinitul ăsta nesigur, aşa cum ai făcut şi cu mine de atâtea ori.
Ştiu că ai să te intorci, ca de fiecare dată când vocea mea interioară urlă silenţios, cutremurând şi făcând să vibreze fiecare colţişor din întregu-ţi întreg, anunţăndu-te că sunt in pericol; iar tu vei renunţa din nou la orice plăcere a momentului şi te vei aventura spre sunetul meu asurzitor de mut. Pentru că tu eşti singurul în stare să se sacrifice pe sine însuşi pentru binele altcuiva, fără să aştepţi ceva în schimb.
Pentru că tu simţi când este nevoie de tine şi nu aştepţi să fi chemat. Pentru că în ochii tăi transparenţi pot vedea speranţă, putere şi forţa, conectate la un amplificator mental cu puteri neimaginabile.
Ai renunţat la tine pentru lume şi cu fiecare strigăt de ajutor ai mai rupt un fragment din tine. Deşi e plăcut să simţi că cineva e alături de tine, încetează să te mai sarifici pentru alţii, te rog. Ştiu că sunt egoistă iar tu nu ai putea gândi aşa. Şi ştiu prea bine că nu o vei face. Dar te rog, încearcă să nu te mai sacrifici pe tine pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi. Închide ochii şi zâmbeşte şi fii fără griji măcar odată, măcar o clipă, şi hai să fugim de nebuni in lume, în necunoscut. Fii doar al meu. Fii super-eroul meu.

Despre frumos

Poţi tu oare explica frumosul, oferindu-i o definiţie concretă? Îl poţi tu oare recunoaşte, pierdut în infinitul de afară? Nu ai cum; el este pur şi simplu o plăcere estetică, ascunsă înăuntrul fiecăruia dintre noi sau ascunsă la vedere pretutindeni în lumea exterioară. Important este doar să avem ochi să îl privim, deşi nu ne încântă numai privirile, ci toate simţurile, invadându-ne mintea.
Îl simt şi refuz cu încăpăţânare să-l gândesc pentru că nu-l consider rezultatul unei judecăţi, ci o reflectare a armoniei ce a supravieţuit urâtului, acel ceva ce îmi place mie cu adevărat, iar în timp, părerea altora este prea puţin importantă.
Cine ar avea oare adevărata putere de a smulge orice urmă de frumos din noi, lăsându-ne viscerele înecate într-un negru nămolos? Cine ar putea oare să ne îndrepte spre o lume dizgraţioasă, plină de cele mai mari temeri şi neplăceri ale noastre? Nimeni. Nimeni nu are dreptul să ne distrugă idealurile sau visurile, liniştea interioară, refugiul nostru în faţa lumii. Nimeni nu poate avea tăria de a ne schimba interiorul.
Dar tu, fantasmă albă cu ochii ca de praf, cine eşti tu să-mi furi simţul? Pentru că înăuntrul meu există o lume ca de basm în care sunt fericită. O lume în care nu ştiu ce este aceea durere sau chin, o lume în care pot zbura prin propriu-mi infinit doar închizând ochii.
Dacă vrei, îmi poţi lua dorinţele. Îmi poţi spulbera visul cu şoapte reci de cristal şi ascunde cele mai de preţ amintiri în scumpe ceşti de ceai, închise în sertarele cele mai adânci ale cine ştie cărei minţi întunecate.
Dar frumosul nu mi-l poţi fura. Pentru că, spre deosebire de tine, eu simt. Simt emoţie.

Ceva aiurea.

M-a parasit orice urma de talent in momentul in care ai plecat. Au fugit spre frigul din Nord mii de sclipiri si sute de idei, immpreuna cu zecile de sperante si acel unic scop pe care nu mi-l mai amintesc exact. Era parca vorba de o dorinta ascunsa, de-un drum marginas, de-o carare secreta pe care numai eu paream pe moment sa o cunosc. Dar acum e ascunsa, pierduta pe undeva prin aramiul frunzelor cazute prea devreme. Nici nu-mi amintesc cand s-a facut toamna. Verdele ala de alge a disparut si marea a devenit dintr-o data clara. Acum pot vedea prin ea nisipul si scoicile. Sunt multe. Cate una pentru fiecare zi ce trecut pe nesimtite. Trece repede timpul cand nu mai esti acasa. Uneori pleci fara sa te uiti inapoi si fara sa te gandesti la ceea ce lasi in urma. O camera goala, o silueta in bucatarie si o carte neterminata, aruncata pe un pat. Nicio poza, nicio scrisoare, niciun bilet sau telefon cu vreo urma de "te-am placut" sau de äm tinut la tine candva". Doar "te urasc"-ul ala si "dar n-am sa uit si n-am sa te uit asa usor" ce se mai tine agatat de tine. Si cand e pe cale sa se desprinda, iti capsezi dorul de suflet si fugi. Si chiar de vrei sa uiti, chiar de vrei sa scapi si sa o iei de la zero, ai luat schotch-ul cu tine si, din pas in pas, verifici ca bandajul sa fie strans puternic, ca si cum o parte din tine inca mai vrea sa ramana. Dar ti-ai promis ca pleci si te afunzi in amalgamul ala de vise si de sperante pana ce nu mai sti de tine iar intr-un final, pur si simpu, DISPARI. Iar eu uit daca imi doresc sa plec sau sa raman aici.

?

Nu mai stiu exact unde am ramas, dar cred ca o sa continui sarind niste etape.

Noi nu ne-am spus niciodată ''bună''.

Te-am zarit pentru intaia oara probabil intr-o dupa-amiaza ciudat de frumoasa pentru o zi de toamna pe cand ma indreptam grabita spre facultate. Eu- studenta in primul an la Politehnica, tu proaspat absolvent la Litere, ieseam in albastru, intr-un alt tip de aglomeratie, strecurandu-ne printre dintii portilor de fier ale monstruasei guri de metrou. Nu ma intreba statia. Astazi e posibil sa iti spun ca am coborat in Unirii dar maine voi fi ferm convinsa ca m-am impiedicat in Grozavesti, asa cum ieri ti-am spus, dar nu m-ai crezut ca ne-am incrucisat privirile in Eroilor.

Era expozitia aia de pictura de strada, careia eu nu ii ofeream niciodata atentie desi tu ma credeai artista. Aveam bretonul in ochi si incercam sa nu imi sucesc picioarele pe trotuar. Mereu razi de mine ca reusesc sa cad pe loc drept. Tu aveai camasa mototolita in pantaloni si in mana doar un pix si un caiet plin cu mazgalituri.

Pe atunci scriai la romanul tau. Ziceai ca o sa fie ceva unic, ceva ce ii va uimi pe toti. Am stat cu tine ore in sir, sambata de sambata ba in Cismigiu, ba in Izvor, pe cate o geaca sau un pardesiu puse pe iarba pe post de patura. Ma plictiseai teribil. Trebuia sa stau si sa te privesc cum scrii, sa te vad cum rozi creionul in capat atunci cand te gandesti, sau cum trasezi cine stie cate liniute paralele, oblice, hasururi ciudate intr-un colt de pagina. Tineai mortis sa stau cu tine ca sa te "inspir", ca sa iti zic cate-un nume de personaj ciudat care urma sa se indragosteasca de o Cosanzeana moderna si sa moara in vreo batalie imaginara cu un asasin intergalactic.

Ciudat e ca imi placea sa vad cum te chinuiai sa creezi ceva nou din nimic. Fiecare cuta pe fruntea ta ii aducea parca ceva nou chipului tau cu fiecare incruntare in parte iar ochii-ti miopi, ascunsi in spatele ramelor ochelarilor, reuseau probabil sa focalizeze intr-un final ceva ce tot incercasei sa localizezi dar cu repetate esuari.

Ce mi-a placut la tine cel mai mult in ziua aia a fost faptul ca, spre deosebire de mine, nu incercai sa iesi in evidenta cu nimic. Vorbeai, ca si acum, putin, dar reuseai (intr-o maniera ciudata ce imi este si in momentul acesta necunoscuta) sa acidizezi orice conversatie. Tu nu atragi atentia; de obicei apartii decorului, esti ascuns undeva in fundal si nu te faci remarcat in mod special, decat daca exista cineva care vrea sa vorbeasca cu tine. Eu nu sunt asa. Eu vreau sa impresionez, vreau sa vorbesc, vreau sa arat tuturor ce pot, iar ce nu pot vreau sa para totusi ca imi reuseste, ca nu cumva sa par mai prejos decat altii.

Eu lupt. Nu ca tu nu ai lupta, dar tu esti mai linistit. Sa zicem ca daca am fi in razboi, tu ai reusi sa ma pacalesti prin calmul tau, in timp ce eu te-as dezorienta cu agitatia mea.

Mie imi place sa fiu in centrul atentiei, iar tu te pricepi sa asculti, desi niciodata nu mi-a pasat prea mult daca te-ar interesa cu adevarat subiectul. Mai stii ca de fapt mi-ai cerut prietenia intr-un mod invechit pentru standardele societatii moderne? Lucrul asta m-a atras si mai mult la tine. Era dupa seminarul ala ciudat la care nu stiu cum ai ajuns si tu, cand trebuia sa scri un articol despre subiectul XYZ pe care il studiam eu la momentul respectiv. Nu pricepeai nimic, ce prost am crezut ca esti. Dar m-am luptat cu celelalte maini ridicate in aer si mi-am oferit ajutorul pentru ca stiam ca pot cu usurinta sa te fac sa ma placi. Nu stiam insa ca si tu puteai sa ma faci sa simt la fel, tot atat de usor.

Te-am subestimat de multe ori. Imi place sa fac pe sefa si sa vad cum te scufunzi in taceri si necunoscuturi, ramanand la suprafata doar sclipirile alea negre din privirea ta. Dar de multe ori tu ma sagetezi. Incep sa cred ca stai in umbra si astepti ca eu sa fiu mai slabita pentru a ma ataca in forta cu cele mai puternice arme ale tale slefuite in timpul asediului meu.

Tu n-ai stiut niciodata ce sa ceri de la viata, iar viitorul iti e ambiguu. Ai incercat de la cifre la economii si acum o incerci cu literatura. Spui ca viata e prea scurta ca sa o pierzi in ciclul monotoniei si ca totul e interpretabil (de la oameni la ganduri, decizii, actiuni), mult prea interpretabil pt stiintele studiate de mine.

Ai vrut sa fugim in lume, cu doua-trei zdrente intr-o boccea si-un portofel gol. Ai vrut s-o pornim de la zero, sa incepem ceva impreuna. Mie mi-a fost teama. Nu am fost si inca nu sunt in stare sa renunt la tot ce am muncit o viata, riscand sa pierd totul pentru o distractie. Iar lipsa garantiei de a te avea alaturi oricand, frica de a fi parasita intr-un moment de raspantie ma determina iar,si iar, la fiecare curs la intrebarii, sa spun "nu".

Am fugit totusi la mare. Mai stii vacanta aia la Constanta? Ne simteam bine pe atunci. Aveam nisip in par, iar gatul tau gust de sare. Uitam de noi printre valuri si ne trezeam apoi, in culori de asfintit, singuri in nebunia aia de necunoscut civilizat. Ne trezeam in racoare de vara in timp ce marea se zgribulea pe noi. Trupul tau avea acum gust de frig si parea a cere atingerea buzelor mele pentru un schimb de caldura.Am descoperit pe pielea ta constelatii. Pe atunci ma invatai sa fiu romantica.

N-ai reusit. N-ai reusit sa ma faci sa iubesc asa cum n-ai reusit sa ma faci sa iti inteleg hobby-urile. N-am iubit niciodata si nici nu planuiesc a experimenta asta prea curand. Insa cu tine am simtit emotie, cu tine am simtit caldura. Cu tine am fugit prin lanul de secara si cu tine mi-am inaltat euforia spre cer, ca pe un zmeu.

Acum totul e diferit. E ciudat cum acum nu imi mai pot "ingropa ziua in parul tau". Nu mai pot,dar nici de-as mai putea n-as mai face-o. Nu-ti mai pot mirosi cartile si nici gusta din cerelalele de dimineata, iar tricoul tau (ce l-am purtat pe dos de fiecare data) sta acum aruncat printr-un oarecare dar anume geamantan rosu pe dulap.

E totul confuz si parca nu-mi mai amintesc nimic. Nimic in afara de ziua aia in care te-am cunoscut. Te-am intalnit atunci, in acea dupa-amiaza ciudat de calda de toamna. Daca nu, nu-mi aminesc. Sau sa fi fost iarna, printre aburi de cuvinte?

"Suntem ceea ce iubim" (N.Stanescu")

words to say by *andrea-h on deviantART
Iubim uneori in mod retoric. Iubim un gust de ciocolata si un miros de scortisoara. Iubim parfum de brad si cantece de leagan. Iubim zgomot inabusitor de valuri ce se sparg cu putere si cu ura de marginile tari, dure, zgrunturoase, fara viata, ale unor stabilopozi uitati de vreme intr-un univers galben-auriu de particule de dimensiuni microscopice, de fire de nisip. Iubim in mod nefiresc orice lucru neinsemnat ce ne face viata mai placuta, ce se incalzeste interiorul, ce ne coloreaza si ne da aroma asemenea unui pliculet de ceai. Iubim orice fuzioneaza cu zambetele noastre, aruncand artificii de senzatii pe cerul intunecat, orice sclipire ce alearga prin neant cot la cot cu cate o stea cazatoare.

Mai iubim, trecator, si-o pereche de ochi ce se inchid seara de seara vizavi de noi; indraznim chiar sa ne simtim atasati de-o gura ce uneori nu scapa decat minciuni si frumoase zapacitoare amagiri iar alteori, sau poate chiar simultan, suntem tinuti prizonieri de mrejele unui caracter ce ne determina sa-l denumim mental ca cel mult prea asteptat.

Orice ar fi,simtim. Ne atasam, ne detasam, vrem, ne impotrivim, acceptam, gresim si totodata iubim un infinit de lucruri marunte si-un cineva aparent special. Oricat am incerca, oricat am fugi, tot vom fi tintuiti la pamant de glontul dorintei care va distruge absolut orice urma de ratiune. Tot ce vor ramane in urma vor fi picaturi din ceea ce iubim, picaturi ce apartin de fapt propriului nostru sine.

amar

71. Mi-am inecat amarul in
Atatea sticle goale ce zaceau
ca trupuri fara (de) suflet pe
masa neagra din fata mea..
Toate tipetele ce imi rasunau
puternic in mintea-mi bolnava
de dor si de intrebare..acum
Incerc sa le indepartez si sa le
mentin undeva
departe de urma de speranta ce
Mi-a mai ramas
alaturi de un zambet subtil
pe chipu-mi abia purtat in timp

din nou

La locul faptei:
E totul invelit intr-un verde albastrui murdar, inlocuit pe ico si colo de fel si fel de obiecte ruginite sau ingalbenite de vreme. Uitasem cum e sa astept la infinit printre gandaci si mirosuri puternice, printre alti zeci de oameni ce asteapta, la fel ca si mine, dar probabil avand un alt scop. Astept sa soseasca un om in halat turquoise care sa se ocupe de mine, sa alunec intr-un vis profund pentru cateva ore, iar cand ma va trezi, viata mea sa se schimbe, sa fie mai buna.

Dupa vreo luna:
Si n-am cazut in visare, dar mintea mea a zburdat mai mult decat de obicei, in mod artificial. Totusi, inca nu s-a schimbat nimic. Inca.

Cuvinte (completata)

Nu ştiu, de fapt, să scriu. Înşirui doar cuvinte goale: pe o coală albă de hârtie, cu cerneală albastră, cu litere rotunde şi spre stânga înclinate, cu spaţii de dimensiuni neglijabile între ele; alteori apăs fără sfială, cu o aparentă lipsă de afecţiune, pe tastele goale de însemnări ale unei tastaturi uzate, învechite de vreme. Sunt doar un truditor în arta scrisului, încercând să redau lumea prin cuvinte, în timp ce degetele mele par a avea propria lor minte. Înşir cuvinte fără sens pentru cei ce au poate nenorocul de a le citi: simple şi comune, mult prea folosite de cei pe lângă care trec în fiecare zi. Simple cuvinte, cum ar fi „casă”, „căldură”, „prieten”, „suflet”, „cană”, „caiet” şi aşa mai departe. Cuvinte ca „dor” şi „putere”, dar şi ca „frică” şi „slăbiciune”. Uneori doar cuvinte de care sunt legată spiritual. Alăturate două câte două, apoi grupate chiar şi mai multe, ajung să formeze ceva, un anume ceva al meu, aflat în strânsă legătură cu mine şi universul alb pe care încerc să îl umplu, permiţându-mi astfel să mă eliberez din închisoarea trupului.
Mi-aş dori să fie diferit. Să smulg un zâmbet de pe feţele cititorilor şi auditoriului. Să îi fac să se gândească şi să se răzgândească într-un ciclu infinit. Să fac minţile să plângă. Să ofer un sentiment real, rupt din imaginarul meu. Să îmi explorez propriu-mi univers în timp ce timpul îşi pierde existenţa şi devine egal cu sine însuşi, relevând astfel lucrurile ce merită cu adevărat ştiute.
Cum ar fi oare să reuşesc să creez o lume numai din cuvinte alese de mine? Cuvinte care să nu mai distrugă şi nici să nu mai spulbere visele nimănui. Aş reuşi oare să definesc astfel cu adevărat puritatea dintr-o simplă încercare, dintr-o simplă creaţie?
Şi poate că atunci când albastrul va predomina, iar greşeli nu vor mai fi, nici tăieturi, nici ghemotoace de hârtii pe podea, poate că atunci voi începe să învăţ, exprimându-mi cu adevărat trăirile. Până atunci - doar copilării ce îmi călăuzesc drumul spre reuşită.

,

Si iar m-am pierdut prin pasii unui dans infinit al unei amintiri inexistente.

Mld.

Totul se termina mereu cu o melodie.