deja e iarna.

Ma sperii cand vad pe geam atata zapada, atata alb. Inca mai am impresia ca e cald, inca visez la vara. Inca visez la nopti sub cer instelat, in mare, la nisip si scoici, la vacanta, sau cel putin la un inceput de toamna ruginie.
Prea tarziu.

In oglinda.

„Tu esti eu, nu? Adica eu sunt tu. Adica suntem una si aceeasi?” se intreba privindu-si reflexia in oglinda. „Dar nu are cum. Tu nu simti ce simt eu. Sau simti? Eu sunt aici, tu esti acolo. Cum e dincolo? Te simti la fel de rece si lipsita de viata? Te simti sau ma simt. Adica ne simtitm la fel? Tu aici te simti singura, nu te simti tu. Poate din cauza asta nu te simti tu, ci te simti eu. „
Si din nou niciun raspuns. O pereche de ochi cenusii o privea speriata de dupa o perdea de suvite negre de par, ce ii acopereau in acelasi timp trupu-i gol, slab, alb.
„Iti misti buzele, dar fara niciun rezultat. Eu ma aud pe mine. Tu ar trebui sa ai un timbru diferit, nu? Eu sunt unica. Asa mi-a zis cand ma tinea de mana si ne plimbam sub stele. Dar daca nu ma mai tine de mana de ceva vreme incoace, poate ca nu mai sunt unica. Poate ca sunt obisnuita, uratita de atatea lacrimi, uscata de vreme si rece de ploaie..asa ca si tine. Nu. Nu pot fi asa. Eu nu te inteleg. Tu nu ma intelegi. Suntem diferite, asta sa fie clar. Tu esti doar..o copie de-a mea. Tu doar vrei sa fi ca mine, insa nu reusesti. Tu vrei sa ai o viata, ca si mine, dar esti de fapt un suflet aruncat in umbra. Esti eu care am murit cand el a plecat, atunci ne-am distantat. Da da, asa a fost, asa e. Am fost candva un intreg, dar acum esti ceea ce eu vreau sa uit. Nu ne mai asemanam de loc. Te rog sa pleci, imi aduci aminte de..”
Si inchise ochii. Nu putea continua. Trebuia doar sa uite, simtea ca trebuie sa uite, sa se refaca, sa devina cineva mai puternic. Avea forta in ea, stia asta. Trebuia doar sa paseasca inainte pe un drum nou, si sa dea uitarii tot, absolut tot. Insa, daca o priveai mai atent, inauntrul ei, parea de fapt a fi licarirea de speranta a umbrei sterse a timpului . Parea a fi o lumina ce abia palpaia, incercand sa evadeze prin crapaturile pietrelor din suflet. Era insa capturata in interior, privata de libertata si de orice zambet.

Te las. (din tren)

Avea drumul indreptat spre o serie infinita de intrebari.
Avea gandul fragmentat si ascuns in cateva sticle goale, aruncate pe undeva pe jos pe langa el.
Mintea ii era pierduta in umbre cenusii, fugitive, pe peretii darapanati ai unei case indepartate.
Sunetul infundat al fiintei lui se furisa printre corzile unei chitari dezacordate si aluneca spre randurile scrise cu litere mici ale unei povesti total diferite.
Ciudat era ca, desi presati de timp si prieteni, prin comunicarea noastra nonverbala ne puteam intelege.
Eu aveam raspunsurile, doar ca nu le intelegeam, nu stiam ale cui apartineau si ce era cu ele. Intrebarile erau ale tale.
In sticlele mele erau indesate amintiri, iar fara tine nu m-as fi putut gandi la ele. Eu schimbam directia umbrelor cu multa lumina, iar sunetele mele erau pierdute de tot.
Aveai..
Eram..
Urat e ca astazi nu esti al meu. Te las in infinitul tau cu incertitudinile tale.
Te las.

Aberatii.

Am crezut ca voi intelege sensul aberatiilor mele, ca le voi pricepe rostul. Dar ele nu au rost, sunt create fara motiv. Desi poate ca sunt increate, dezvaluindu-si adevarata natura in timp, pacalindu-ma pe mine si facandu-ma sa cred ca aceasta aparitie iluzorie este de fapt reala, ca are o identitate ce ar trebui cautata si gasita.
Credibilitatea existentei lor este aparent plauzibila si ma determina sa ii caut acest sens imposibil de inteles, sleindu-mi toate puterile mentale, secatuindu-ma usor, usor pe dinauntru de viata si de orice urma de ratiune.

Zece mii

Zece mii de stele se uita la mine. Una e mov, alta e turquoise. Una e verde iar alta portocalie. Una e alba iar alta e grena. Alta nu e aici.
Zece mii de culori fuzioneaza involuntar in fata ochilor mei. Unele formeaza niste pete mari, urate, inchise, cu un aer sinistru. Altele formeaza niste pete mici, niste buline vii si vesele. Altele par a nu forma nimic.
Zece mii de sunete se aud simultan. Unele,impreuna, imi zdruncina creierul, sunt urat zgomotoase. Altele imi zdruncina lumea facandu-ma sa ma simt eu. Cateva sunt insa asezate aiurea, nu vor sa formeze nimic.
Zece de mii de oameni trec pe langa mine. Unii formeaza grupuri zgomotoase, stranii. Altii sunt vii si veseli. Cativa sunt incolori, incercand sa treaca neobservati..

Trebuie..

Mi-am pus casca pe cap. Cateva fire imi atarna pe fata, altele se incurca printre suvitele mele de par. Mi-e frica. Simt o vibratie ciudata in cap. Instinctiv ma sprijin de perete.
-Stai nemiscata, Amelia, altfel vei strica totul!
Incerc sa ma concentrez si sa imi controlez reactiile. Trebuie sa am incredere in el. De obicei fratii mai mari obisnuiesc sa isi tachineze surorile, mai ales cand acestea au numai doisprezece ani; dar el mereu a fost atent cu mine si a stiut sa imi ofere ceea ce era mi bun incat stiu ca nimic nu poate fi periculos.
-Odata ce incepi, timpul se va opri aici. Nu conteaza daca dupa Bariera vor trece ore, zile sau saptamani - noi, restul, nu vom simti nimic. Esti cea mai tanara jucatoare care vrea sa treaca Dincolo. Esti pregatita?
-Sunt gata! am raspuns cu o voce sigura si am inchis ochii.
Deodata simt cum ma ridic. Simt cum ma indepartez, mai usoara, parasindu-mi corpul. O ceata densa, intuneric bezna si apoi un frig cumplit. Nicio stea, nicio licarire. Se aude slab sususrul unei ape. Il urmez. Pe masura ce inaintez, sunetul se intensifica si o umezeala se simte in aer. Cred ca hoinaresc prin intuneric de cateva ore, cand simt ceva ud la picioarele mele. In orice directie m-as indrepta este la un moment dat apa.
Inaintez. Volumul apei creste cu fiecare pas pe care il fac, pana cand intreg corpul imi este scufundat. Sunt nevoita sa inot, insa imi este greu sa imi misc mainile in apa rece ca gheata. Incerc sa prind avant din picioare: cine stie cat voi rezista fara sa respir?
Nu mai am forta. Inot de minute bune. Spre surprinderea mea, corpul nu cere oxigen. Doar ca nu mai am putere. Inot din ce in ce mai incet, iar la suprafata nu ma pot ridica. E ceva tare, metalic, care ma impiedica sa ies de aici. Ma simt ametita si incep sa cred ca nu mai pot continua. Inchid ochii si ma las invaluita de o senzatie placuta, de caldura, in timp ce o voce groasa, joasa, se aude ca dintr-un fundal indepartat: "Sfarsitul primei vieti!"
Deschid ochii ca dupa un somn adanc. Ma aflu intr-un fel de padure ciudata cu stejari si fagi batrani, cu tulpini groase si zgrunturoase. E seara. Am senzatia aceea ciudata cum ca as fi urmarita de cineva. Nu mi s-au dat instructiuni. Nu stiu ce trebuie sa fac, incotro sa ma indrept. Doar simt, atat. Simt ca tot ceea ce trebuie sa fac este sa supravietuiesc.
Ma avant in desisul padurii. Odata cu trecerea timpului, cerul se intuneca din ce in ce mai mult iar senzatia ca cineva este in spatele meu se intensifica. De pe o creanga din dreapta mea, o bufnita ma priveste fix. Se aude un fosnet de undeva din spate iar aceasta zboara scotand un sunet ciudat. Creanga pe care a stat asezata cade cu putere la doar cativa centimentri de piciorul meu. Ma intorc si sunt ingrozita: o femeie goala, fara chip si cu un trup atletic ma strange puternic de brat. Tip, dar nu ma aude nimeni. Isi apropie mana de fata mea insa stiu ca trebuie sa opun rezistenta. Ripostez, dandu-i mana la o parte.Ii simt energia, dar simultan o simt si pe a mea. Cand o ating, mainile imi frig si o ard. Nu stiu de ce, dar simt ca daca ma concentrez o pot face din nou. Mi-am ridicat mainile in aer. Scantei de foc tasnesc din ele. Le indrept inspre ea si intregul corp i se lumineaza. Se fereste. Se pare ca nu ii place lumina si aldura. Ma apropii de ea. O vad cum se pregateste sa ma atace, sa ma transforme intr-un cub de gheata. Dar eu sunt opusul ei. Am sansa sa o inving, stiu asta. O strang in brate in timp ce ea tipa: "Vroiam doar un chip nou, elibereaza-ma!" insa o las sa sufere in continuare. Suntem amandoua cuprinse de flacari. Flacara creata este atat de puternica incat totul se lumineaza. Dupa cateva clipe, intre bratele mele nu se mai afla nimic. Pe jos - doar cenusa. S-a terminat.
Vocea cea groasa se aude din nou: "A doua viata este salvata!".
In dreptul meu apar doua carari. Pe un panou virtual, aparut din neant, este scris un mesaj cu niste litere ciudate pe care, spre surprinderea mea, le inteleg: "Alege stanga pentru infruntarea Dragonului fara inima sau dreapta pentru intalnirea cu Oracolul." Mai jos, cu litere minuscule, scrie: "Decizia este rezultatul jocului".
Nu mai vreau o alta lupta. Nu sunt in stare, nu este de mine. Aleg cararea din dreapta. Din nou totul se intuneca in timp ce vocea misterioasa raspuna din nou, mai puternic decat pana acum: "Ai pierdut. GAME OVER"
Deschid ochii in camera cu cei patru pereti albastri ai fratelui meu. Cad in genunchi. Nu pot sa cred cele auzite. Imi dau casca jos cu miscari lente,in timp ce cateva lacrimi imi curg pe obraz. Emi se aseaza langa mine.
-Nu esti pregatita. Mai este nevoie de timp si de exercitiu pentru a reusi, pentru a castiga, pentru a trece testul. Nu este doar un joc, Amelia, este o lectie de viata.
Iese din camera cu pasi marunti. Privesc casca cu atentie si mi-o asez din nou pe cap. Apas butonul calculatorului si inchid ochii. "De data asta voi reusi. Trebuie, pentru a fi ca ei. Trebuie.."

Cuvinte

Nu mi-as fi imaginat ca pot inlocui "eu" si "tu" cu "noi". Nu mi-as fi imaginat ca doua cuvinte se pot contopi cu atata placere, dorinta, iubire, ca apoi sa se desparta brutal, intr-un mod barbar, in aceleasi doua cuvinte fara niciun camp de legatura. Insa despartirea a fost imperfecta din cauza bruscarii, cauzand dislocari ale semnificatiilor acestora. "E"-ul este retezat iar "t"-ului i-au cazut aripile. Daca s-ar contopi din nou nu ar mai putea forma aceeasi senzatie ca cea initiala. Vor astepta, deci, sa isi gaseasca componentele sau cel putin sa le creasca altele noi pentru a putea forma impresii noi alaturi de alte cuvinte. De nu, isi vor cauta partile retezate pe veci.

Music. Soul.

Stai si te gandesti si iti dai seama intr-un final ca totul in jurul tau e muzica. De la fiecare pas la fiecare lovitura, la fiecare picatura de apa. De la un simplu ton la o linie melodica.
Nu putem trai fara muzica, asa cum nu putem trai fara aer. E in mine, in tine, in fiecare dintre noi.

Postul asta e pentru Alex. Care lucreaza din greu si si-a facut recent cont pe myspace.
DATI CLICK!!!! :">

Baby

Baby, imi pare rau ca am fugit, dar stii bine ca nu reusesc sa infrunt astfel de situatii. Stii bine ca incerc sa evit durerea, desi niciodata nu reusesc. Si stii la fel de bine ca nu am intentionat sa te fac sa te simti asa..
Tare mult as vrea sa nu mai fug. Sa nu te mai las singur pe banca in timp ce eu ma indrept spre nicaieri fara sa privesc inapoi inspre tine. La fel de mult as vrea sa te vad zambind, sa te vad fericit.
Nu stiu sa provoc fericirea aia absoluta pe care o cauta toata lumea. Ai incercat sa ma inveti, insa nu ai reusit. Mai bine ai lasa-o balta, e spre binele tau.
Serios. Nu vreau sa dramatizez si nici sa joc teatru cu tine. Stii ca nu pot iubi. Stii ca nu pot fi romantica si ca nu pot fi ca celelalte fete. Iar tu cauti acel ceva pe care eu nu il voi putea avea vreodata.
Eu plec in lume. Am sa fug departe si nu planuiesc sa ma intorc prea curand. Vreau ca tu sa ma uiti. De tot. Sa-mi uiti numele, chipul, vocea. Eu nu te merit, iar tu nu meriti sa te tratez ca inainte. Incearca sa crezi ca a fost doar un vis urat.
Eu nu te voi uita.
A ta, Amelia.

Tablou (Iuliana)

- Cum te simti acum?
- E ca atunci cand alergi pe nisipul ud, cu vantul in par si haine, cu mirosul marii umplandu-ti plamanii, pana cand realizezi ca alergi singura..
- Atunci imagineaza-ti un tablou si descrie elementele pe care ti le dau. O sa te cunosti mai bine dupaia..
- Ok..
- Cum e nisipul tau?
- Nisipul e ud si inchis la culoare. E rece,si parca se joaca sub talpile mele..
- Iti ofera vreun sentiment?
- De melancolie. Nu-mi dau seama daca e vesel sau trist. Ma face sa ma gandesc, ma face sa sper. Cu fiecare pas ma cufund in el, si totodata in visare.. Nu-mi dau seama..
- Vezi vreo piramida?
- Nu..e mai degraba o imagine cu plaja, cu nisip, cu mare..
- Dar vreo scara ai?
- Da, dar nu e din lemn. E din noduri de pescari, din franghie. E de un alb murdar si are cateva alge pe ea.
- Si e rezistenta?
- Era candva, dar s-a cam degradat in tip. Totusi, e inca functionabila..
- Apare vreun cal?
- Cred.. desenat pe o piatra, pe un stabilobod. Ca si cum ar alerga..
- Frumos..Pacat ca nu ai stabilopod.
- Atunci alearga inspre mare, cu un puternic sentiment de libertate. E maroniu,cu o coama superba..
- Ultimul element este o floare.
- Sunt mai multe, undeva intr-un colt jos, crescute salbatic prin nisip. Sunt mici de tot si albe.
- Imagineaza-ti acum ca vine o furtuna. Ce au suferit elementele tale?
- Nisipul s-a udat mai rau,racindu-mi picioarele. Scara este acum pe sfert in apa, iar calul a incercat sa opuna rezistenta incercand sa se adaposteasca.
- Si a fugit?
- De-a lungul malului, urmand sa isi continuie drumul la oprirea furtunii.
- Cu floricelele ce s-a intamplat?
- Ele au ramas,sunt prea micute ca sa se rupa. S-au cam..sifonat. Dar imi zambesc in continuare.
- Stii..nisipul reprezinta copilaria ta. Piramida este cunoasterea propiei personalitati. Scara este tendinta de cariera iar calul un viitor partener. Florile reprezinta dorinta de a avea copii.
- Dar furtuna?
- Un necaz, o problema..

vina.

E atunci cand vrei sa scri ceva, dar nu ai nici cea mai vaga idee despre ce.
Cand e martie iar afara ninge cu fulgi mari, mari, de inalbesc orizontul.
Si in loc sa dai vina pe tine, ca nu te concentrezi indeajuns, ca nu depui efort suficient, spui ca fulgii ti-au acoperit ochii, ca din cauza lor nu mai poti scrie niciun rand, nicio fraza.
Dai vina pe altceva. Pe altcineva. Nu conteaza cat de neinsemnat este. Cert e ca nu iei niciodata atitudine, nu vrei sa recunosti ce ai facut. Pentru ca iti e greu.
Spui ca a plecat pentru ca e prost si nu a tinut la tine, nu pentru ca l-ai izgonit tu.
Spui ca si-a pierdut increderea in tine pentru ca a crezut in altcineva, nu pentru ca tu ai mintit.
Spui ca totul merge prost pentru ca destinul nu vrea sa tina cu tine, nu pentru ca ai gresit.
De ce? Pentru ca asa esti tu.
Adica eu.

alt capitol terminat.

-De ce pleci?
-Pentru ca te urasc.

Si inchise usa. Facu cativa pasi si se opri la intrarea din bloc. Statu sprijinita de perete cateva minute ce parura ore. El nu veni dupa ea. Dezamagita, isi aprinse o tigara si se indrepta spre faleza. Marea o privea, o chema, o calma. Inchise ochii si isi lasa capul usor pe spate. Vantul inota in parul ei.

"Te urasc pentru ca din cauza ta am uitat ce era mai important pentru mine. Am vrut sa trec peste amintiri,intamplari, am vrut sa il uit pe el, cel care m-a dezamagit, am vrut sa uit de un alt el care chiar a tinut la mine, dar l-am respins pentru binele lui, pentru a nu il rani. Si am reusit. Cu ajutorul tau. Si da, e bine ca am reusit, dar am crezut ca imi vei fi alaturi in continuare. Am crezut ca iti pasa, ca tii la mine, ca se va intampla ceva.
Dar nu.
Mereu imi fac iluzii, mereu am impresia ca lucrurile merg in alta directie decat merg de fapt. Si imi fac sperante si incep sa cred in mine, dar de fapt cad plasa propriilor mele iluzii.
Asa e si in cazul tau. Am crezut ca daca faci toata astea..inseamna ceva. Am crezut ca esti altfel. Dar esti doar prost.
Te urasc si nu vreau sa te mai vad.. niciodata.."

Isi stinse tigarea de piatra pe care statea. Se ridica in picioare, si se indrepta spre casa. Simtea, regreta, ura.
E doar inca un capitol inchis.

boys' feelings.

Imi pun perna peste fata la primele raze ale diminetii. Mai vreau un minut, o ora, inca putin somn. Telefonul suna iar. Ii inchid. Nu vreau sa ii raspund, sa vorbesc cu ea, sa o aud din nou cum imi spune ca ii e dor de mine si ca ar vrea sa fim ca inainte.
"Silent Mode".
Hotarasc intr-un final sa ma ridic din pat, sa iau o gura din cafeaua fierbinte a mamei,sa imi prajesc o felie de paine si sa fug la scoala. Sa ma intalnesc cu baietii la colt, sa fumam o tigara si sa fluieram fetele de pe strada.
Ai mei probabil inca dorm. Drept urmare, cafeaua nu e facuta. Ma enerveaza trezitul asta de dimineata. Torn laptele peste cereale, infulec in graba,dupa care iau banii de pe masa si plec.
Baietii ma asteapta peste drum. Ii aud foarte bine cum rad si vorbesc intre ei. Dam noroc si ne continuam drumul cu pasi adormiti spre liceu.
Ea e acolo, in curte, cu parul drept dat dupa ureche, cu cararea intr-o parte. Cu fusta-i ridicata de vant si capul aplecat se aproapie de mine. Ridica privirea si se uita la mine cu o privire fixa. Ochii ei profunzi, inlacrimati,parca imi vorbesc. E frumoasa. Si tenul ei fin si alb parca cere a fi mangaiat..
Ii cuprind fata in palmele mele si o sarut. Ea se lasa,si imi spune ca i-am lipsit. Ca ma iubeste. O sarut din nou.
"Trebuie sa ne despartim" ii spun dintr-o data.
Imi strange mainile si tremura. Se uita la mine fix. Clopotelul suna de intrare.
"De ce?"
"Am nevoie..de o pauza".
Vechea poveste cu pauza. Nu stiu ce sa ii spun. Cum sa ii explic ca nu o mai vreau, ca m-am plictisit de ea, ca nu duc lipsa de companie feminina?
Ii las rece manilie in jos. Ma intorc fara sa ma mai uit in ochii ei,pentru a nu ceda din nou.
O alta fata ma striga pe nume. Ma indrept inspre ea, o apuc de mijloc, ii simt pielea dezgolita de sub camasa descheiata provocator in zona buricului.
Si stiu ca ea se uita acum la noi cum ne indreptam spre clasa,si stiu ca o doare.
Si asta ma face sa ma simt bine.

acum.

Pastrez in cateva pagini ingalbenite de vreme,de ani, gandurile si amintirile tale.
Pastrez intr-o sticluta parfumul parului tau,iar in alta respiratia ta calda.
Pastrez intr-un sertar cateva obiecte ce imi amintesc de ce obisnuiam noi sa fim.
Ai fost gandul ce m-a intarit cand eram coplesita de probleme. Ai fost memoria ce mi-ai dat speranta si forta sa imi continui drumul. Ai fost glasul ce m-a indrumat in intuneric, in labirintul orasului asta parca pustiu,lipsit de viata,de cand ai plecat. Ai fost tu, prezent mental, spiritual, desi nu erai decat o imagine proiectata de subconstientul meu. Pentru ca de fapt tu nu te-ai intors. Esti tot departe, nu stiu unde. Poate intr-o alta lume,sau intr-o alta galaxie. Poate intr-o alta tara sau intr-un alt continent. Intr-un alt oras sau alt judet. Poate pe o alta strada, intr-un alt loc. Nu stiu unde. Important e ca nu mai esti aici.
Nu mai stai intins langa mine, cu fata cufundata in perna alba si cu mana prinsa in a mea. Nu mai sunt cald incatusata in bratele tale, incercand sa imi odihnesc ochii de la cat te-am privit. Nu iti mai aluneca degetele prin parul meu si nici umerii mei nu mai simt imbratisarea ta fierbinte. Nu mai e nimic.
Regret ca te-am gonit. Am crezut ca te vei intoarce,asa cum pasarile calatoare o fac in fiecare primavara. Am crezut ca vei adia din nou ca un vant cald si placut. M-am gandit intr-un mod necioplit numai la mine. Nici nu stiu ce ti-ai dorit tu de fapt. Dar daca te-ai intoarce,ai mai imparti cu mine aceeasi patura, m-ai mai lasa sa iti mananc jumatate din cerealele ce plutesc ca niste mici barci in laptele tau de dimineata?
Daca da,atunci afla ca nu te merit. Pentru ca eu sunt cea care ti-a intors spatele. Eu sunt cea care a confundat un simplu intuneric cu abisul. Am ignorat semnalele de urgenta si nu ti-am apreciat adevaratele valori decat atunci cand te-am pierdut. Si de fiecare data cand mi-am cerut scuze,tu m-ai iertat,insa in timp ti-am interpretat din nou gresit toate actiunile si ti-am intors din nou spatele, pana cand ai disparut,fara urma,intr-un abis ce nu l-am mai confundat de data asta cu nimic.
Dar m-am cufundat apoi seara de seara in amintiri,in ganduri si lacrimi, pedepsindu-ma mental pentru tot,in speranta de a te regasi, de a te intoarce,si de a iti pregati,ca de obicei ceaiul tau preferat. Vreau sa fiu eu apa iar tu zaharul si pliculetul de ceai. Sa imi indulcesti viata si sa imi dai,din nou,culoare.

la fel.

Avea ochii inrositi si inlacrimati. Privea in gol de parca nu avea ceva anume la care sa priveasca. O strafulgerare in cer si cazu pe podeaua rece si tare. Genunchii ei sarutau acum parchetul, in timp ce mainile ei se imbratisau. Voia sa planga sau sa tipe, insa puterea de a se exprima era inexistenta. Lua din nou scrisoarea de pe noptiera si o reciti mut, fara nicio expresie pe chip. Apoi imaginile ii fuzionare in minte. Timpul se dilata, camera in care se afla se invarti ametitor de cateva ori pana se transforma intr-un salon imens. Si acolo erau toate buchetele de flori, primul cadou, canapeaua, amintirile. Acolo erau toate pozele si fragmentele din viata ei. Si simtea in aer mult prea cunoscutul sau parfum si se lasa cuprinsa in mrejele amintirilor, dar fumul din jurul ei era atat de dens incat ii incetosa privirea. Si se intuneca totul si se trezi intinsa pe jos, pe aceeasi podea rece, imbracata in aceeasi rochie alba. Scrisoarea ii cazuse din mana, cu motivul scris pe o simpla bucata de hartie, cu literele albastre lungi si aplecate privind tavanul. Si el o gasi a doua zi acolo, tot intinsa, tot fara expresivitate pe chip. Ii zambi,si pleca. Inchise usa pentru ultima data, plecand pentru totdeauna.

secretul vietii.

Poate din cand in cand e bine sa renunti la lupta. Sa lasi armele jos si sa dai totu dracu. Sa uiti de razboi,dar si de persoana cu care te-ai luptat. Pentru ca sunt momente cand nu se merita. Degeaba ai impresia ca e vorba de destin, de soarta, de stele. Cand nu ai timp de gandire, actioneaza pe moment. Chiar daca o sa regreti dupa. Uita,iarta,fugi, asteapta. Fa ceva. Si daca faci si e in zadar,las-o balta. Sa se mai sacrifice si altii,nu numai tu.

(nu stiu daca cred in postul asta)

psiholog

De ce in Romania sunt atat de putini oameni care se duc la psiholog?
In alte tari,ajoritatea oamenilor se duc. Considera ca este un lucru normal, ca orcine are nevoie de consiliere, de indrumare. La noi, cine se duce e nebun sau ratat. De ce? Difera in vreun anumit fel? Poate doar felul de a gandi al nostru..sau de a nu gandi.
Traim intr-o societate in care nu vrem sa admitem faptul ca din cand in cand trebuie sa ne exteriorizam sau sa cerem ajutor din exterior. Ar fi fost un lucru bun asta daca ne-am fi ambitionat sa reusim si singuri, dar noi nu numai ca respingem ajutorul,dar ne este lene sa facem ceva individual,si bine. Ce putem de fapt?

esuat.

Cum sa te uit,daca tu nu ma lasi?
Mi-am propus sa nu imi mai pese. Sa las in trecut toate amintirile,toate zambetele si lacrimile noastre. Sa nu imi mai peste de tine,de mine,de noi. Chiar daca tin la tine cum n-am mai tinut la nimeni. Chiar daca tu m-ai invatat sa simt, sa rad si sa risc, chiar daca tu mi-a largit orizonturile.
Vreau sa te urasc. Ca apoi sa te uit. Pentru ca nu mai suntem asa cum obisnuiam sa fim, pentru ca devine din ce in ce mai greu. Pentru ca simt ca nu mai putem continua asa.
Si ma supar, fara sa vreau,din nimicuri, iar tu ma lasi sa cred ce vreau,fara sa dai absolut niciun semn. Iar eu ma decid sa nu iti mai raspund niciodata la salut,sa nu te mai vad vreodata,sa nu mai imi pese de tine. Si cand sunt ferm convinsa ca am reusit, ca am trecut peste,vi inspre mine, ma iei in brate si imi spui ca a trecut prea mult timp de cand nu ai mai facut asta. Iar eu cedez,pentru ca sunt o fraiera,pentru ca de fapt mi-a fost dor,dar nu am vrut sa recunosc.
In scurt timp o luam de la inceput. Ne certam,ne indepartam,dupa care imi spui tot ce vreau sa aud ca sa ne impacam, iar eu cedez si te cred de fiecare data.
Cum sa te uit,daca tu nu ma lasi?


daughtry-used to
Asculta mai multe audio Muzica

iar dor?

Si poate ca imi lipsesc imbratisarile tale si cuvintele tale cu ajutorul carora ma inveseleai.
Poate ca imi e dor sa ma tachinezi,sa ma gadili, sa ai grija de mine.
Poate ca imi e dor sa radem, sa ne certam,sa ne impacam si sa fugim de nebuni tinandu-ne de mana.
Poate imi e dor de tine.
Iar ma? Parca tocmai ce imi trecuse..

2009.

-am luat-o de la inceput, am incercat sa las trecutul in urma.
-am gresit,lasand in urma ce era de fapt mai important.
-am cunoscut persoane ce mi-au schimbat cu adevarat viata.
-mi-am facut prieteni noi.
-am ras in cele mai dificile momente.
-am fost mut prea..euforica..atunci cand trebuia sa fiu cu picioarele pe pamant.
-n-am facut nimic din tot ce mi-am propus.
-am ras cu fiecare ocazie.
-am profitat din plin de orice.
-mi-am pierdut cele mai importante persoane.
-am incercat sa le recuperez.
-am reusit partial,in rest am renuntat definitiv.
-am invatat ce inseamna sa traiesti.
-am privit lucrurile dintr-o alta perspectiva.
-am cunoscut din nou persoane noi.
-am inceput diverse activitati noi.
-am lasat in urma tot ce nu mi-a convenit.
-pe scurt: am ras,am plans,am incercat sa nu mai dau inapoi. am pierdut,nu am recuperat,am incercat sa uit,am plecat, am inchis ochii si am luat-o de la inceput.

Must do pentru 2010? Nu. Anul asta va fi mai spontan decat oricare altul. Anul asta este anul meu!

niciodata

Avea ochii inlacrimati si privea pe fereastra,in gol. Afara nu era nici ploaie,nici soare. Nu parea sa fie nici frig,nici cald. Cateva cupluri se indreaptau spre faleza, tinandu-se de mana. Cu fiecare pereche ce inainta, cu fiecare suras ce il prindea parca din zbor, inchidea ochii si se lasa purtata intr-o lume a ei, necunoscuta de nimeni altcineva.
Voia sa stie cum e. Voia sa tina si ea pe cineva de mana, sa fie stransa in brate si sa ii fie soptite cuvinte dulci la ureche. Dar sa fie adevarate. Sa le simta,asa cum nu reusise sa simta nimic pana atunci.
Pentru ca stelele cazatoare sunt sirete. La fel ca pestisorul de aur,iti indeplinesc dorinta, intorcand-o apoi impotriva ta.
Tot ce si-a dorit s-a indeplinit insa,pe urma, a avut de suferit. A avut parte de primul tinut de mana special cu cel cu care isi dorea asta,insa intr-un joc stupid. Primul sarut,desi mult asteptat, s-a dovedit a fi o gluma. Pana si primul prieten,atat de mult visat,s-a dovedit a fi doar cineva care cauta doar amuzament. Apoi unul dupa altul,an dupa an. Povestea s-a repetat de nenumarate ori: el - spunandu-i usor un "te iubesc",avand doar placeri trupesti in minte, ea - credula,acceptand. Apoi un iute "imi pare rau,sper sa ramanem prieteni".
A incercat,deci,sa nu ii mai pese. Si-a gasit prieteni in sticle de whiskey si tequila,ce incepeau sa se goleasca odata cu venirea serii. Inchidea ochii si se lasa purtata de val, stiind ca nu mai avea pentru ce sa spere.
La inceput inca il astepta pe el,baiatul cu ochii patrunzatori ce aveau sa ii spuna dintr-o simpla privire ce gandea el de fapt. Dar in timp a renuntat la orice vis si si-a incatusat orice speranta.

Habar n-are ca el acum o cauta.Nu a lasat niciun semn pentru a fi gasita, in afara de sticlele goale si lacrimile de pe pervaz. Pentru ca ocazional,desi nu vrea sa admita asta,inca il cauta si ea. Dar, de frica, se va ascunde mereu iar el nu o va gasi..niciodata.